banner tex carrefour
Ea și El Însemnările unui bărbat însurat

Jurnal praghez. Ziua a treia

La șapte dimineața, sâmbătă, Piața din Centrul Vechi al Pragăi era curată deja. Soarele scălda peretele Primăriei și Turnului unde e ceasul astronomic căruia, din oră în oră, i se deschid ușițele de lângă cadran și se pot vedea la păpuși simbolizând cei 12 Apostoli; ceasul mai afișează poziția Soarelui și a Lunii, numele sfântului sărbătorit în ziua respectivă dar și semnele astrologice – toate astea de 500 ani și până azi, când oamenii se strâng să aplaude ora exactă.

1Panoramez dreapta ajung la Biserica Sfântul Nicolae unde datorită acusticii excepționale se țin și concerte de muzică clasică, Monumentul lui Jan Hus , castelul și Biserica Sfintei Fecioare din Tyn. Văd toate astea doar rotindu-mi privirea, fără să fac un pas; da, tot ce mă înconjoară e minunat, e grandios, e glorios – nu mă mir de ce un el și o ea, veniți tocmai din Japonia, își fac poze de nuntă aici.

Pe Podul Carol e liniște încă, lumea îl trece în puhoaie după ora 10, caricaturiștii și cei care vând tablouri încă nu au sosit – vin mai târziu pentru că pleacă mai târziu, iar cei din trupa care cântă dixie încă nu și-au scos instrumentele din huse, stau la o cafea din termos și o țigară.

2Negustorii își așează măsuțele și scot din cutii brățări din piele, cercei din argint, inele cu piatră semiprețioasă, aceeași marfă din fiecare zi vândută cu zâmbetul pe care îl exersează acum, când nu e nimeni de față, clienții încă dorm sau mai lenevesc în paturile de hotel, zâmbet care ascunde toate viciile unei meserii păcătoase care i-a învățat să-l facă larg, amabil, chiar și atunci când nu înțeleg sau nu sunt de acord cu ce aud – nu sunt trădați decât de ochii cu care privesc clientul fix, fără emoție, privire de pasăre iar nu de om.

Sunt 30 de statui pe Podul Carol, Sfânta Cruce, diferiți sfinți și protectori, statuia lui Jan Nepomuk al Boemiei, canonizat și declarat sfânt, cu aura pe care sunt așezate cinci stele – legenda spune că atunci când a fost aruncat în Vltava cinci stele s-au ridicat la suprafața apei; iar pentru că ar face minuni, părți ale monumentului sunt lustruite de urmele milioanelor de palme care au atins-o – am văzut ceva similar și la alte statui: pe râtul porcului mistreț din Florența și pe unul din sânii unei fecioare de bronz din Parcul Herăstrău.

Districtul Hradčany… E locul prin care voiam să trec neapărat, cu drumurile în pantă către Catedrala Sf. Vitus și Castelul Praga, cel mai mare castel antic din lume pe o suprafață de peste șapte hectare. Șapte hectare… Stau neclintit minute-n șir sub bolțile înalte și bogat ornamentate iar ochii mi se îneacă în vitraliul policrom și uriaș al Catedralei, un tablou pe sticlă cu o scenă din viața la Curte.

3Dacă aș fi trăit acum 300 de ani și aș fi fost omul de încredere, șambelanul alunecos și uns cu toate alifiile, principalul codoș care cunoștea toate tainele și știa cum miroase dimineața camera Majestății Sale, cum mi-ar fi fost viața?

Comodă, fără lipsuri, cu zile începute călare la capătul unui câmp din care ieșeau aburi, eu țeapăn în tunica mea cea roșie cu bumbii auriți înconjurat de câini beagle, așteptând sunetul goarnei ca să înceapă vânătoarea. Iar seara, la Castel, aș fi stat la dreapta Regelui, față-n față cu tânăra și nefericita lui soție, la masa aceea lungă pe care zăceau resturi de la ospăț luminate blând de sute de lumânări gălbui și aș fi ascultat, iar și iar, povești eroice, de arme și război, ce nu avuseseră loc niciodată, în timp ce augusta-i minte devenea din ce în ce mai confuză robită de vinul licoros și perfid de Bohemia.

Oare i-aș fi întreținut delirul adăugând vitejii? Aș fi multiplicat, de la seară la seară, numărul supușilor care îi datorează viața? Oare l-aș fi îndemnat să bea până ce capul i-ar fi căzut în piept, înțepenind acolo, în jilțul bătut în nestemate, cu gura întredeschisă prin care i s-ar fi prelins un fir transparent și gros de salivă regală drept pe gulerul alb de hermelină pe care-l purta mereu?

Iar odată ce slujitorii l-ar fi cărat pe brațe în dormitor i-aș fi drogat cu cozonac și stafide câinii ăia înalți, imperiali și apatici care mâncau mai des și mai bine decât oamenii de dincolo de ziduri și aș fi început să sparg întâi încet, acoperind cu fața de masă orice zgomot, fiecare farfurioară și fiecare ceșcuță în care își bea cafeaua, obiecte prețioase la care ținea, aduse tocmai din Manciuria, apoi aș fi ascultat ca pe o muzică divină cum se fac praf toate cupele din cristal și farfuriile din porțelanul transparent și fin lăsând la urmă salatierele, bolurile, tacâmurile de argint și pocalele din aur pe care le-aș fi aruncat în foc ca să nu mai rămână nimic din ele, nici măcar amintirea. Aș fi făcut totul țăndări, cu patimă, cu furie mută, crezând orbește că așa am să șterg vinovăția de a trăi ca un fricos o veștejită viață de lux…

Dar oare asta mi-ar fi ușurat disperarea?

Sau sătul de atâta ipocrizie, plictis și neviață aș fi ales momentul de început al cinei, când toată Curtea, ducii, clerul, nobilii din Triest și până-n Galiția erau de față și aș fi spus calm ridicând vocea ca să fiu auzit până în capătul celălalt al mesei: ”Alteță, aveți un șobolan în perucă!”

Desigur, aș fi savurat fiecare moment de confuzie și panică, m-aș fi desfătat lacom cu fiecare perplexitate citită pe chipul lor, aș fi privit amuzat fiecare leșin al doamnelor apoi aș fi continuat. ”I-am văzut eu coada, era pe gât și suia…”

Rumoare, alte leșinuri, un Rege împietrit de groază, silă și rușine care bâiguia ceva ca o rugăminte.

”Alteță, am să-i iau viața!” aș fi spus solemn și mi-aș fi scos spada cu care aș fi împuns de zeci de ori floaca pudrată de pe țeasta regală până când toți ar fi realizat că a fost o farsă neagră la capătul căreia mă aflam singur….

Prin ochiul mare al funiei în care intra ușor un cap de om vedeam mulțimea de oameni săraci, zdrențăroși și nemâncați care se înghesuiau să prindă locurile cele mai bune, mai din față, de unde puteau auzi clar scâncetele, slujba întretăiată de rugăminți și încheiată cu un ”Amin!” șters de blestemele urlate ale condamnaților. Execuția era singurul lor circ, privitul la moartea bogătașilor sub ochii lor era unicul mod de a se răzbuna pe soartă; cum să te fi supărat pe ei?… Apoi ar fi urmat comanda scrâșnită și zgomotul înfundat al căderii în gol.

Ce viață aș fi ales, dacă aș fi trăit acum 300 de ani la Curte și aș fi fost omul de încredere, șambelanul alunecos și uns cu toate alifiile, principalul codoș care cunoștea toate tainele și știa cum miroase dimineața camera Majestății Sale?…

4

Am mers pe cărări ocolite, pe străzi înguste, am călcat pe dale de granit și bazalt – cred că ei au asfalt numai pe drumurile de țară că-n Praga nu am văzut – și mi-a venit să mă bucur din nimic; am cumpărat o limonadă rece și bună, cât trebuie lămâie, cât trebuie zahăr, cu mentă și ghimbir atât cât să înțepe și să parfumeze gura și am stat pe o bancă într-un parc. Merele și perele stăteau în pomi, neatinse și păunii umblau liberi pe pajiște – din reflex mi-am adus aminte de începutul anilor 90 când am îngrozit o lume întreagă mâncând lebedele austriecilor – vai nouă, oameni ticăloșiți și tâmpiți de sărăcie…

5Admiram clădirile lor împunătoare, cu ziduri groase, fără streșini, îngrijite de mâni de om serios, conștient că valoarea unei case nu înseamnă bani cât continuitate, că moștenirea lăsată de la generație la generație sporește cu fiecare testament prin care casa aia rămâne acasă, la noi, la unul din ai noștri. Am văzut pe pereții unor astfel de case, cam la înălțimea unui etaj, plăcuțe metalice dreptunghiulare de dimensiunile unei coli A4 pe care erau gravate o linie orizontală și o dată: 4 august 2002.

Atunci, blânda Vltava s-a năpustit furios și infernal asupra frumoasei Praga.

A fost cel mai grav potop din istorie, cu 17 morți (mult mai mulți dacă avertizările emise din timp nu ar fi fost ascultate), 40 de mii de oamenievacuați care au pierdut într-o noapte tot ce au strâns într-o viață, și pagube de peste 2,5 miliarde de euro – numai 50 de centimetri au lipsit pentru ca Centrul Vechi al orașului să fie inundat… După o săptămână vântul a început să bată, a risipit norii, s-a oprit ploaia iar cehii s-au apucat să reconstruiască. Se zice că din nisip amestecat cu lacrimi s-a făcut mortarul care a lipit cărămizile una de alta ca să se construiască ziduri și case în care să li se nască copii care să ducă mai departe povestea Potopului, marcată simplu, cu o linie și o dată, în plăcuțe metalice care vor sta mereu pe peretele de la răsărit al caselor.

Dinspre Vltava acum adie o briză subțire, tramvaiul pleacă din stație fără zgomot, cred că a fost ultimul pe seara asta, două fete și-au făcut selfie cu blitz pe o trecere de pietoni, apoi au râs și s-au dus la o petrecere – e sâmbătă seară; Plătesc ospătarului și plec spre hotel – mâine părăsesc Praga. Pașii mi se aud pe galdarâm iar zgomotul ăsta îmi așează gândurile în ordine. Comparația între Praga și Orașul e inevitabilă…

Praga, dincolo de frumusețea ei naturală și îngrijită în fiecare zi, îmi dă siguranța că cei aleși să conducă, nu fură. Nimeni nu își bate joc de cel care plătește taxe și cere înapoi servicii și respect. Primarii știu să gospodărească iar locuitorii știu să laude și să ”vândă” turiștilor într-un business bun și corect pentru ambele părți. Praghezul e mai mult decât un cetățean al Pragăi, îi e fiu.

Pe când în partea cealaltă, corupția fără sfârșit a tuturor celor puși să administreze și vrednicia cu care se fură, se minte și se batjocorește îl înving în final pe om care ajunge să trăiască o viață dublă: una reală, în familie și alta falsă, de dincolo de gardul casei sale, acolo unde se află Orașul. Cetățeanul și Orașul se disprețuiesc reciproc și se urăsc din tot sufletul.

Praga, îți mulțumesc pentru bucuriile pe care mi le-ai dat.

De mâine mă reîntorc în Oraș.

6

Femei de 10 pe Facebook