banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Joaca mea cu Întunericul

Fac, de când eram mică, un joc ciudat. Dacă mă trezesc noaptea și am de străbătut dormitorul, apartamentul sau cine știe ce cameră de hotel, o fac – să nu râdeți de mine – fără să aprind lumina. E ca o provocare pe care mi-o lansez mie însămi. Intrunîn pielea unui nevăzător si încerc să mă descurc. Tai bezna nu cu cuțitul, ci cu mâinile mele, pe care le flutur înainte și în lateral, încercând să-mi amintesc distanțele până la tocul ușii, șifonier, birou, stâlpii de susținere, etc și bucurându-mă ca un copil, când aproximările mele se dovedesc a fi corecte. Caut să văd, cu ochii minții, traseul pe care-l , altminteri, îl știu de ani buni ( sau poate doar de câteva zile, dacă nu mă aflu în casa mea) , pășesc cu pași mărunți, ridicând talpa doar puțin puțin de la podea, pentru a nu mă împiedica de vreun papuc de casa rebel, de vreo jucărie de câine sau de geanta de sală a lui Victor. În tot acest timp, mintea mea numără secundele, este aproape o cursă contra cronometru, o întrecere a mea cu mine însămi, pe un traseu presărat cu obstacole ; iar obstacolul cel mai crunt care poate exista, după lipsa Iubirii, este, după mine, Întunericul.
În momentul în care “cercul se închide” și mă strecor din nou în așternut, simt o inexplicabilă bucurie. Este o reușită măruntă și absurdă, punctul terminus al unui efort pe care nimeni nu mi l-a cerut. Însă eu îl traduc ca pe-o mică izbândă: da, iată, am reușit să fac, prin beznă, un lucru pe care alții îl fac aprinzând lumina, lanterna sau măcar ecranul telefonului mobil. E un pariu infim și caraghios, pe care l-am câștigat, redobândinu-mi dreptul la un somn liniștit.
În viață, am observat : avem nevoie nu numai de mari victorii, ci și de izbânzi mărunte, care să ne alimenteze respectul față de sine, bucuria reușitei. Avem nevoie de pariuri cu noi înșine, pe care să le câștigăm. Mă uit deseori la ceas și-mi fixez obiective : până la ora 5 să termin de călcat muntele ăsta de rufe. Sau să scriu desfășurătorul pentru emisiunea următoare. Sau să traduc 10 pagini dintr-una din limbile pământului care nu-mi sunt străine. După care lupta cu mine însămi începe. Inlătur tentațiile, bag cărbuni, limbile ceasului mă împing din urmă. Reușesc. Ceea ce-mi dă o stare de bine. Sunt un om valabil!
Vă recomand acest truc! Ajută la tonus, la starea de spirit, vă răscolește olecuță chiar și adrenalina. Nu e nimic nociv în asta, nu trebuie să călcăm pe cadavrul nimănui, pentru a ne așeza laurii pe frunte. Nu căpătăm aplauze, ci doar niscaiva încredere în noi. Și siguranță. Și dorința de a ne autodepăși.
Provocați-vă mici izbânzi! Și, în general, țineți-vă de vorbele rostite de un mare înțelept al umanității : alegeți bătălii suficient de mici, pentru a le câștiga și suficient de mari, pentru ca să conteze!

Femei de 10 pe Facebook