banner marshal garden
Ea și El

Iubeşte pe-ndelete

Mai ai cu mine o privire de trăit. Mai ai cu mine o lume-ntreagă și tot pe-atât de puțin să cauți pentru a vedea că timpul stă în loc pentru noi. Nu, iubirea noastră nu e o întrebare. Nu e nici măcar o constatare firească la un dat, la o trecere a anilor și-a episoadelor. Nu-i nici cerească, nici intensă, a trecut de capitolul pasionalo-nevrotic și-acum e calmă. Asta e iubirea. O calmitate.

Și-o tânguiesc și târguiesc psihologii și părerologii prin gazete. Dau cu ea de pământ, dar nimic, nimic nu se compară cu a iubi pe îndelete, în tihnă, cu ajungeri la capăt, cu reluări, cu ochi știuți, cu o prelungire a celui ce ești, uman, în persoana de lângă tine. Eu unul nu cred în coincidențe și nici în împrecheri astrologice, astronomice sau culinare. Cred doar în cerurile lăsate la vatră pentru o bună perioadă de timp, cred în liniște și mai cred în echipaj de luptă, o noimă care se predă cu normă întreagă și-n care nimic, dar nimic nu e mai e important decât loialitatea. Luminile și umbrele trec, figurile, măștile, durerile și lacrimile.

Tot ce vreau să spun este că romantismul nu e declarativ. Romantismul e în fapte, cum și viața se clădește pe aceleași considerente. La fel e și cu iubirea. Dă-i timp să caute, dă-i timp să te formeze și să te lase să te joci într-o lume și-o nebunie în care nimeni n-are să te-nvețe mai bine decât frumusețea de a asculta trecerile, decât acel împreună. Nevoia acută, patologică de-a găsi noiane de motive să vorbești despre ceva atât de banal e iritantă.

Poeții o bagatelizează de multe ori, primăvara îi caută finalul, iar toamna începutul și totuși, ea, iubirea asta dintre oameni, indiferent de cum ar fi ei, de vârstă, sex, culoare, e o șovăială. Așa o văd eu – o percepere despre un ceva care nu trebuie să fie permis, nici interzis, un soi de ceva ce-i al meu, și numai al meu, nevrând să-l împart cu altcineva. În fond, a iubi e un act individual, chiar dacă implică, vorba cântecului, minim două persoane.

E o plăcere vinovată, o lovire a sinelui, un îndreptat rol pe care ți-l asumi și-l duce pe picioare până la capăt. Nu ca o obligație, ci doar ca o confirmare a ceea ce ești. Iubirea înseamnă unul singur, în prelungire, în play off, trăgând mereu de la 11 metri, la poarta altcuiva, fără a reuși gol, în cazuri ideale, ci doar o frumoasă și repetabilă revanșă. Și mai e de reținut faptul că a da șovăială clipelor ce au impresia că ar trebui să meargă pe repede-nainte, e un fel de înțelepciune, un ceva care te ridică mai sus. Eu văd iubirea ca pe-o bucată de pâine. Din care muști câte-o firmitură și-apoi intrii la cură. Carbohidrați. Apoi o prăjești. Apoi o faci pesmet. Apoi devine o delicatesă pe care nu mai vrei să o împarți cu nimeni.

Așa iubești pe îndelete, cu timp și răbdare, descoperindu-te în felul acesta, pe tine, lăsând la o parte teama și frica ori dorința pasiunii. Dar jocul meu nu este pentru toată lumea. E pentru culegătorii de clipe. Pentru un același eu sau la fel de bine un altul, care adoarme în liniștea nopții, știind că nu are somn, iubind murmurul insomniei. Pentru cel ce are în valiza sa cuvinte de neînlocuit, pe care le înșira în simbioze perfecte la lumina candelei. Dar o face fără lumină. Pentru lianele mișcătoare de pe cortina arlechinilor.

Grația ințelepciunii poate sta de cele mai multe ori în ascunderea ei și în devoalarea unei idei, a unui destin descoperit la timp prin joc si joacă. O joacă disperată. O fuga dispersată. O iubire de tihnă! O lume în care nimeni și nimic nu te lasă să murdărești, dimineața roua, și-ți păstrează loc, în primele rânduri, la fericire!

Femei de 10 pe Facebook