În Ischia e o băcănie care are în față patru butoaie mari pe care se poate mânca. Mă opresc acolo. Băiatul care ia comanda e agil, serviabil și gesticulează mult; dă din cap în sus cu o mișcare bruscă și-și lățește scurt gura închisă semn că nu știe sau nu-l interesează. Unește degetele mâinilor și le scutură de parcă ar zornăi chei imaginare, așa cum în copilărie mi se părea că dirijează Sile Dinicu.
După ce află că sunt din România îmi zice că în august pleacă în vacanță la Constanța – nu l-am întrebat de ce că mi-ar fi explicat mult și nu sunt sigur c-aș fi înțeles; îi place la noi pentru că femeile sunt foarte frumoase și au forme – face semn la piept ca și când ar căra pepeni. E clar, omul e entuziasmat. “Sunt cele mai bune” zic și-mi vine să completez cu ”din lume” dar mă opresc; nici acum nu știu de ce. Fac și eu la piept în aer ceva ca două zepeline și îmi umflu obrajii; gata, ne-am împrietenit, acum poate să aducă mâncarea, sigur nu va fi otrăvită. Puștiul e genul care ar fi-n stare să cânte două săptămâni fără întrerupere Tintarella di luna varianta lui Gurruchaga până îi cazi la așternut, va avea succes în Ro. Citește mai departe…
Comentează