Bombănelile Marinei Editoriale

În fața blocului

 

Părinții mei au dezertat din Bucureștiul canicular și mi-au lăsat în grijă casa lor. Nu, nu au nici animale de hrănit, nici vaci de muls, stau la bloc, au toate facturile plătite la zi și doar niște plante de apartament cărora, de două-trei ori pe săptămână, li se face sete. Și aici ar urma să intru în scenă eu.
…Aseară m-a însoțit la acest al doilea job și Victor, într-o necesară pauză de învățat pentru Bac. Ba chiar și Obama, care de la căldură respiră atât de violent, încât am impresia că stă să se sufoce în fiecare secundă. …Deși îmi vizitez părinții foarte des, aseară am analizat pentru prima dată cu atenție împrejurul blocului în care am copilărit. Nu știu ce mi-a venit. Poate pentru că mi s-a părut nefiresc ca ai mei să nu fie acasă. Sau poate m-a stimulat prezența fiului meu, pe care mai obișnuiesc să-l amuz , cateodată, povestindu-i peripețiile copilăriei mele. Cert este că această bruscă analiză a unor locuri care odinioară au făcut parte din viața mea mi-a răscolit într-un mod aparte amintirile. De fapt, nu am făcut decât să privesc cu alți ochi – ochii mei de acum ( care între timp au dobândit și ceva dioptrii!) locurile de atunci…
Mai întâi am privit în sus. Chiar de la baza blocului, cum făceam în copilărie. Uriașul de 12 etaje, la care când priveam pe atunci, mă lua cu amețeală, nu mi s-a mai părut deodata atât de uriaș. Pe atunci, norii în mișcare îți dădeau senzația că blocul o ia și el la sănătoasa. Acum clădirea mi s-a părut modestă, cel puțin în raport cu zgârie-norii pe care i-am tot văzut prin lume și chiar și pe la noi. În schimb reabilitarea termică o făcuse să arate absolut civilizat : toate ferestrele aveau termopane, iar balcoanele erau închise uniform. Pe vremea când figuram și eu în cartea de imobil, locatarii își închiseseră balcoanele care-cum , în funcție de posibilități, iar cuștile de sticlă și fier „hand-made” alternau cu balcoanele deschise, pline de dulapuri, damigene, butoaie și cutii, ale vecinilor mai sărântoci. Și tot mai nou, pe scara blocului, cea de la intrare, a apărut, ceva mai demult și drept în mijlocul ei, o mână curentă – semn cert al transformării blocului de familii tinere – cum fusese cândva – într-unul de pensionari. În rest, cu excepția interfonului de la intrare, nimic nou. Până și lifturile, mici și înghesuite, mai păstrau, apoape vizibil, pe sub vopseaua proaspătă, urmele scrijeliturilor noastre mai mult sau mai puțin artistice, prin care informam lumea că știm denumirile organelor sexuale masculine și feminine și că Dănuț+Ana= LOVE.
În jurul blocului însă, schimbările constatate de mine erau majore. Dispăruse banca pe care obișnuiau să stea vecinii la o tacla, după servici. Banca dispăruse pentru că dispăruse și mare parte din vecini : unii s-au mutat în ceruri, pe alții bolile i-au arestat la domiciliu, iar cei încă în putere au căzut în patima televizorului. Pe atunci, cele două ore pe zi ale TVR-ului nu reușeau să-i țină acasă nici măcar pe sedentarii înăscuți… I-am arătat apoi lui Victor bara de bătut covoare, de o parte și de alta a căreia ne împărțeam pe echipe și trăgeam câte un volei de mama focului, cu tot tacâmul: galerie, arbitru, antrenori și căpitani de echipă. Eu eram ridicător, pentru că eram pitică dar ambițioasă. Restul erau băieți. Am crescut într-un bloc de băieți, eu însămi fiind un băiețoi cu chip de fată pistruiată. Ocaziile în care îmbrăcam rochițe și pampoane puteau fi numărate pe degetele de la o mână…
Cel mai tare m-a impresionat însă copacul în care obișnuiam să mă cațăr regulat și din care ai mei mă extrăgeau cu mare dificultate, la orele serii. Țin minte perfect configurația arborelui de atunci, creanga de care mă prindeam, cea pe care puneam piciorul prima oară, cea de care mă apucam mai apoi, ba pot reface chiar, mental, tot traseul până aproape de vârful care-o băga pe mama zilnic în sperieți…Nu am mai recunoscut nimic din acest copac. Trunchiul îi devenise tare gros, iar crengile ce porneau din el – vânjoase și ele, începeau pe undeva, la o înălțime care o depășea de două ori pe a mea, cea de-acum. Nici vorbă să mai am de ce mă apuca,sau, la o adică, să mă cocoț în el. Victor se uita amuzat la mine, cum studiam copacul, operațiune care s-a finalizat cu o fotografie făcută mie, la baza sa..
….Și, dacă mă concentrez puțin și închid ochii ( ca să nu-mi sară în ei fiul meu- mărturia cea mai evidentă a trecerii anilor) parcă și acum aud de undeva , de departe, vocea mamei, strigându-mă la masă…

P.S. : Vă încredințez și poza cu pricina!

image

Femei de 10 pe Facebook