Știți ce-am observat? Că, mai nou, lumea a ajuns să se împartă în două mari categorii : „cei care au pagină de Facebook” și, respectiv, „cei care n-au”. Între cele două tabere există o tacită animozitate. Primii îi consideră pe cei din urmă niște fraieri, niște depășiți, niște neadaptați, iar cei din urmă privesc cu nedumerire și uneori dispreț, frenezia cu care primii își expun viața privată în fața tuturor, informându-i unde se duc, cu cine se duc, cum se-mbracă, ce mănâncă sau de cine sunt mâncați. Sau, pur și simplu, vântură de la unii la alții niște vorbe de duh sau niște video-uri „geniale” aparținând unor necunoscuți.
Din varii motive, cei care n-au Facebook nici nu prea se grăbesc să aibă. Fie că nu prea au „abilități tehnice”, fie că sunt prea ocupați, fie că se consideră mult superiori celor care au ales acest mod facil de socializare. Fie că, pur și simplu, sunt persoane prea discrete pentru a dori să-și dezvăluie, cu una, cu două, fiecare respirație din viața lor.
Amploarea pe care a luat-o fenomenul aproape că îi face pe unii dintre aceștia să se jeneze că nu au și ei cont pe Facebook. Sau pagină. Zburam, zilele trecute, în avion cu maestrul Ion Caramitru, care, la un moment dat, a ținut să-mi spună, cu un ton de parcă s-ar fi scuzat, că el nu are Facebook. A răsuflat ușurat, aflând că nici eu nu „practic” Facebook-ul. Eram „de-a lui”! La fel și Dukadam, cu care povesteam zilele trecute despre emisiunea noastră de vineri, al cărei oaspete de onoare va fi : chestionat cu privire la calitațile și defectele lui , a amintit absența unei pagini de Facebook „Helmuth Dukadam”. N-am înțeles prea bine, dacă includea acest amănunt la capitolul calități, sau defecte..
Posesorii de Facebook sunt stăpâni pe ei. Au o statură mult mai impunătoare decât ceilalți. Valoarea lor nu se mai măsoară demult în ceea ce fac, la serviciu sau în afara lui, ci în numărul de prieteni de pe Facebook. Iar adâncimea spuselor lor este cuantificată de cel al like-urilor obținute prin postări.
Ceilalți – depășiții – continuă să-și scrie clasicele mailuri, să vorbească la telefon, să socializeze la câte-o cafea sau câte-un colț de stradă. Multe din „victoriile” lor rămân însă neștiute de marea masă a cetățenilor lumii. Prea puțini află ce-au mâncat aceștia la micul dejun, cum le șade în fundul curții, la grătar, ce zbuciumată e marea dindărătul lor și ce uniform le e bronzul. Dar…se poate trăi și așa, se pare.
Eu personal am rezolvat problema „amiabil”, de parcă m-aș fi consultat cu rabinul din banc : mi-am făcut și pagină de Facebook, dar aceasta este cvasi-inactivă. O alimentez din an în Paști, și numai când am…”cozonac”! Adică ceva foarte special de comunicat. Și uite-așa am reușit să-i mulțumesc pe toți deopotrivă : mă dau posesoare de Fb atunci când mă aflu printre Ei, posesorii de Fb (!) și mă bucur să câștig simpatia celorlalți – a „neposesorilor” – care , aflând că sunt „de-a lor”, răsuflă ușurați că au mai dat peste un om „normal”.
Până la urmă, toată povestea asta cu Facebook-ul nu are nicio legătură cu normalitatea. E o chestiune de opțiune personală. Fie vrei să ai 800 de mii de prieteni pe Facebook și să te bucuri de viermuiala lor virtuală, fie te mulțumești cu unul și bun, în carne și oase, dar care, dacă-l suni în miez de noapte că te doare măseaua , se suie imediat în mașină și-ți aduce un algocalmin…
Comentează