banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Eu nu sunt o sfântă!

Nu, categoric nu sunt o sfântă!
Faptul că deja primesc felicitări (chiar dacă nici măcar MARIA nu sunt, darămite sfântă!) mă face să mă simt ușor jenată. Pentru că nu le merit! Eu..nici măcar când îmi propun să fiu perfectă, nu reușesc!
S-o luăm cu începutul. Printre faptele bune, copilăria mea a rătăcit și destule obrăznicii. Printre altele, le rupeam aripile muștelor capturate în bucătăria mamei și mă amuzam, organizând cu ele curse printre obstacole gen solniță, farfuria cu supă, cana cu ceai, mărul viermănos.
Apoi, respectând ordinea cronologică, mi-am exasperat și eu părinții cu nebuniile adolescenței, deși carnetul meu de note a avut embargo la notele mai mici de 8…
Am rostit și minciuni, destule și bine ticluite și le mai spun și astăzi, chiar dacă mă amăgesc că ele sunt “în scopuri nobile” – pentru a “acoperi” oameni pe care vreau să-i protejez de efectele faptelor lor.. Îmi tot spun : “sunt minciuni nevinovate”. Dar sfinții nu spun nici măcar minciuni nevinovate, nu?
Dacă aș fi sfântă, probabil că aș gândi frumos despre toți semenii mei. Dar nu este așa. Am destui, pe care îi urăsc profund (sentimentul acesta nu are nimic în comun cu sfințenia, nu?) , ba mai mult, i-aș strânge de gât pentru relele pe care le fac și veninul pe care-l sădesc în jur. Sunt un spirit oarecum justițiar (deși ponderat), și nu, nu accept să-mi iert aproapele, atunci când a greșit consistent, și nu numai la adresa mea dar mai ales a oamenilor care-mi sunt dragi. Deci, nu sunt o sfântă!
Și am destule alte hibe, care-mi înlătură aureola de deasupra capului. Bunăoară, dacă trec pe lângă un cerșetor, primul impuls nu este să-l compătimesc, ci să-l judec. De ce nu muncește? Așteaptă bani, ca să-i bea după primul colț? …- nu așa fac sfinții! Ei ajută, fără să judece!
Nu sunt nici fiica perfectă, nici mama perfectă. I-am făcut de destule ori pe cei ce mi-au dat viață să plângă, din cauza mea. Din cauza felului în care mi-am bătut joc de viața pe care mi-au dat-o, dând-o, la rândul meu, pe mâinile unor oameni de nimic. Care m-au făcut să sufăr și, prin ricoșeu, și pe ei…Spuneam că nici mamă perfectă nu sunt: s-a întâmplat de destule ori să nu fiu lângă copiii mei, atunci când au avut nevoie de mine. Eram prea absorbită de meseria mea. Faptul că acum regret, nu mă transformă în sfântă.
Poate că aș fi avut ocazia să fiu soția perfectă, dar nu am avut niciodată gradul de suportabilitate al sfinților. Am zăbovit cât am putut de mult pe rugul iubirilor mele, până când nu am mai suportat suferința și am evadat de sub piroane, lingându-mi rănile în timp ce mă cocoțam pe alte ruguri..
Nu, hotărât lucru, sfântă nu sunt și nu voi fi, mă surprind prea des plasată chiar și sub propriile standarde ale perfecțiunii. Nu ajut pe toată lumea,necondiționat, ci doar pe cei cu adevărat neputincioși, nu pot să accept nici în ruptul capului povestea asta cu “oamenii sunt buni”, pentru că mă ciocnesc zilnic de tot felul de lichele, care mă fac să întorc capul și să scuip, scârbită. Un alt gest care mă detronează din categoria sfinților.
Și, nu, categoric, nu sunt și nu voi fi o sfântă, pentru că-mi place să trăiesc printre oameni și las cerurile pentru cei care le merită. Cunosc câțiva, dar nu am puteri, să mă măsor cu ei! Și nu, nu îi pizmuiesc pentru asta ( îmi este străin sentimentul) , ci doar îi admir. Da, poate acest lucru este singurul care are tangență cu lumea sfinților…
Așa că, dacă aveți de gând să continuați cu felicitările la adresa mea, gândiți-vă de două ori!

 

Femei de 10 pe Facebook