banner tex carrefour
Ea și El Ultimul romantic

Emoție de toamnă

Și pică peste mine tot cerul bucuriei, iar soarele cerșește luminile îndurării, vrând să mai stea, cerându-și iertare pentru toate fărădelegile făcute și pentru păcatul capital de a da verii un mic răgaz de a-și trage sufletul. Nu știu voi, dar eu unul, când vine toamna, mă regăsesc. Nu vreau să fac ode anotimpurilor, pentru că nu-mi stă în fire și pentru că nu-s vreun lunatic ori vreun meteodependent, dar perioada asta scoate la iveală anumite trăsături pe care nu le știam.
E oarecum ciudat să te cunoști în totalitate, să ai habar de fiecare reacție pe care o poți stârni și să nu știi că toamna te face să plângi, aducându-ți aminte de ochi și buze, de oameni și priviri care-au zămislit eternități și care n-au nici un alt scop decât a acela de a te face să-ți dai seama că nu ești buricul pământului și că tu, la fel ca toți cei din jurul tău, au suferit, au râs, au plâns, au asudat, fiind, fără drepturi la replică, oameni.
Mi-s tipul care nu prinde fluturii de pe tavan și mă arunc fără ardoare în fiecare episod care-mi dă șansa de a fi eu. De fapt asta vreau atunci când vine toamna, să fiu eu, într-o emoție. Pentru că știu că e un lux mult prea mare, în hăituiala continuă a falsităților în care viețuim. Vreau să-mi deschid mintea și să-i las fiecare lumină să inunde lumea și să reînvie frunzele moarte de doruri ascunse. Cu sufletul mă am bine, în fond el știe ce poate și ce nu poate și e conștient de faptul că în lume, în general, trebuie să existe și un sacrificat. Dar mintea nu-mi dă pace și nă ține, în carimi sugrumate, ca într-o cușcă din care nu pot evada atât de simplu.

O clipă. O măsură de visare și un tremur al existenței. Atât e necesar pentru a construi planul unei escapade eterne, într-o paradisiaca lume in care existența atinge puterea supremă și complexitatea sufletului uman se așterne peste o liră ciudată … Una banală, care cânta în permanență cu un sunet obsedant și note dramatice o partitură morbidă, cu inflexiuni de luciditate. Cântecul fugii disperate de dureri , de gânduri sufocante, de trăiri superficiale. O piesa a goanei continue către un ideal. O goana după mine creată dintr-o fugă perpetuată … o fugă de mine. Și mă sui zilnic pe bicicleta mea descentrată picată din neant pentru a pleca departe de ceea ce sunt. Pentru a încerca să mă descopăr în alte ipostaze, pentru a-mi construi un sistem concis și palpabil de credințe. Și încerc să tac în căutarea mea, să mă pot vedea pe deplin așa cum sunt și reacționez. Uneori nu mă recunosc și conștientizez astfel că mi-e frică să mă dezvălui în toată plenitudinea mea. Și merg cu jocul mai departe.
E atât de maiestuos să intri acolo, în mintea ta aerisită, să te poți analiza și sa poți vedea că suflarea e dincolo de nori. Că ceasul se topește adânc în tine iar jertfa e primordială în căutare. O jertfă pentru crearea unui nou Tu din temelie. Jocul meu, fuga mea halucinantă de mine, dorințele neasemuite de a dormi cu luna și a trăi în cadență de stele, mă duc pe câmpul straniu al amintirii.
Cu valiza în mână îmi port pașii timizi printre momente. Valiza e plină cu experiențe, cu oamenii a căror căldura m-a cuprins deseori, cu vorbe și sentimente. Insolit devin. Mă uit în jur și zeci de chipuri mi se înfățișează. Zâmbete, lacrimi aspre, solitare. Toate sunt în lumea descoperită în fuga născută din teama că nu voi fi un EU deplin. Și doar acea clipă e necesară, pentru a vedea totul. Maiestuozitatea acestor momente, înălțarea spirituala pe care ele mi-o provoacă mă fac să culeg în continuare.
Nu știu ce, și prefer sa nu descopăr. Uneori e necesar sa te simți pe tine înainte de a simți aripa trăiri si de a avea echilibrul de a simți clipa esențială a celor din jurul tău. Caută clipa in tine. Mimez totul. Și teama, și frica si dorința pasiunii. Dar jocul meu nu este pentru toată lumea. E pentru culegătorii de clipe. Pentru un același eu sau la fel de bine un altul, care adoarme în liniștea nopții, știind că nu are somn și iubind murmurul insomniei.
Pentru cel ce are în valiza sa cuvinte de neînlocuit, pe care le înșira în simbioze perfecte la lumina candelei, dar o face fără lumină. Pentru lianele mișcătoare de pe cortina arlechinilor. Grația ințelepciunii poate sta de cele mai multe ori în ascunderea ei și în devoalarea unei idei, unui destin descoperit la timp prin joc si joacă. O joacă disperată. O fuga dispersată, într-o continuă emoție de toamnă!

Femei de 10 pe Facebook