banner marshal garden
Femei de 10 Vedete fără secrete

Drama unei mame, orgoliul unui bărbat

 Sfidătorul caz Cristescu-De la Pena.

Priveşte în ochii unei mame disperate şi vei simţi abisul lumii. Greşesc? Spuneţi-mi dacă poate fi ceva fi mai crunt decât un copil aflat sub spectrul abuzului! Abisul ne aduce un singur semn bun: societatea asta dezabuzată nu şi-a pierdut încă reacţia puternică, fermă, uneori tăioasă, când un copil este în pericol. Măcar atât a mai rămas.
Am văzut tristeţea, angoasa, teama în privirea Irinei Cristescu.
Este fata de 20 de ani care a crezut în poveşti cu Feţi Frumoşi şi s-a îndrăgostit de Hector, un mexican matur, sigur pe el, copleşitor pentru o tânără.
Este fata care s-a căsătorit din iubire – căci despre bani nu poate fi vorba, câtă vreme familia ei are nu numai puternice valori umane, ci şi iscusinţa de a face avere din industria optică.
Este fata care a dus pe lume un copil fără a bănui o clipă că bărbatul ei ascundea tenebre care, o dată dezgropate, vor aduce ameninţarea eliminării ei.
Este fata care a avut curajul nebun să îşi ia fetiţa şi să fugă din Mexic în România, lăsând perplexă familia lui Hector, nepotul unuia dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din lume!
Tristeţe, angoasă, teamă, pentru că nimeni nu şi-ar fi putut imagina că, în lupta pentru custodia copilului, o instanţă din România – şi astăzi, instanţele pretind a fi vocea unui fel de Judecată de Apoi pe care o trăim direct în prime-time -, îl va lăsa pe Hector să câştige fără a-şi angaja un avocat, fără a aduce acte decât maculatură bună de îngroşat dosarul şi fără a i se lua în seamă probele aduse de mamă!
E clipa din care Irina trăieşte sub spectrul sfărşitului. Zi de zi.
Am văzut apoi şi mânia din privirea lui Hector Bitar de la Pena.
Nu, nu este mânia unui tată, ci doar orgoliul infinit al unui bărbat bogat, sfidat de o “mucoasă care i-a ieşit din cuvânt”. Copilul? Doar o convenţie socială prin care trece, pentru că se cuvine să ai urmaşi, dar nu se cuvine să-i creşti decât aruncând câte o coajă de speranţă unei mame aduse la stadiul de sclav. Mânia mexicană s-a transformat public însă într-o jenantă încercare de a defăima mama cu înţepături de copil răzgâiat. Ce să vezi, în timp ce se chinuia să-şi arate iubirea, lupul îmbrăcat în miel îşi înregistra soţia în clipe de alcov.
Am crezut că voi vedea secvenţe care o vor pune la stâlpul infamiei, ca mamă.
Finalul e de comedie proastă.
Care sunt faptele grave ale Irinei? Că îşi dorea o poşeta scumpă de sărbători şi mama – nu soţul – i-o oferea? Că râdea de casa umilă a bunicii sale? Că stă dezbrăcată prin casă? Că ia pastile de slăbit? Dacă Irina Cristescu ar fi fost politician, candidat la vreo funcţie publică, aş fi căzut pe gânduri. Aş fi fost trist. Statutul de persoană privată ne dă însă dreptul să nu dăm socoteală nimănui în asemenea ipostaze.
Ar fi amuzant, însă, daca nu ar fi alarmant.
Justiţia e în stare să-i dea dreptate unui om care îşi invită politicos soţia să-l urmeze, în pace, către Mexic, unde a obţinut un ordin de arestare pe numele ei.
Justiţia s-a lăsat legată la ochi şi se gândeşte să o ofere pe adorabila Alessia unui tată care nu a stat cu ea nici măcat în lunile în care se aflau în aceeaşi ţară.
Justiţia nu s-a lăsat înduplecată de faptul că autoriţile americane au certificat autenticitatea mesajelor în care Hector plănuia eliminarea din joc a Irinei.
Ce rămâne? Secvenţa de speranţă de care vorbeam. Solidaritatea umană. Furia mediatică. Prin urmare, dacă statul român nu ştie să o salveze pe Alessia, trebuie să îl învăţăm noi.
Somn uşor, copile.

Rubrică susţinută de: Travel

Femei de 10 pe Facebook