banner tex carrefour
Editoriale Părerea mea!

Dragoste, cunoaştere şi comunicare

În „Cultura diferenţei”, postat pe 16 martie, spuneam că atunci când nu suntem conştienţi de diferenţele dintre noi, viaţa noastră devine un calvar. Şi asta nu e valabil doar în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, ci şi în relaţiile dintre naţionalităţi, rase, religii, culturi sau ideologii diferite. Oriunde se manifestă diferenţa, primul lucru înţelept ar fi să o cunoaştem. Cunoaşterea diferenţei este prima condiţie a unei relaţii complementare, simetrice şi productive – adică a unei relaţii care să ducă la dezvoltarea tuturor părţilor, care să nu se bazeze pe alienarea Celuilalt, pe mutilarea identităţii sale şi pe subjugarea acestuia. O astfel de relaţie permite comunicarea autentică dintre parteneri, iar aceasta duce, la rândul ei, la consens, cooperare şi realizări comune.

Spuneam mai sus că primul lucru înţelept ar fi să cunoaştem diferenţa. De ce „ar fi”? Pentru că de cele mai multe ori, lucrul ăsta nu se înâmplă. De ce? De frică? Ne temem aşa de mult de ceea ce e diferit de noi, de ceea ce nu ne este familiar, încât evităm să ştim despre ce e vorba? Din indiferenţă? Ne pasă atât de puţin de cei care nu trăiesc ca noi, nu gândesc ca noi şi nu vorbesc ca noi, încât nici nu ne interesează să-i cunoaştem? Sau, pur şi simplu, din comoditate? Nu putem ieşi din noi înşine pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Celălalt? De multe ori, este mai confortabil să proiectăm asupra lui propriile noastre prejudecăţi sau să-i atribuim calităţile şi defectele noastre…

Iată de ce este atât de greu să ajungem la acea stare de graţie, în care două eu-ri se contopesc într-un tot armonios, un întreg în care nu-şi pierde identitatea, dar devin complementare. Ca să rămânem în domeniul relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, haideţi să vedem cum înţelege dragostea unul dintre cei mai importanţi gânditori ai secolului XX, Erich Fromm. Într-un studiu celebru, publicat în 1955, „Societate alienată şi societate sănătoasă” Erich Fromm inventaria căile prin care omul poate ajunge la comuniune: prin supunere (faţă de o altă persoană, faţă de un grup sau faţă de o instituţie), prin dominaţie (unirea cu Celălalt prin exercitarea puterii asupra lui, moment în care acesta este perceput de subiect ca parte a lui însuşi) şi prin dragoste. Numitorul comun al primelor două căi, spunea Fromm, constă în faptul că cele două părţi îşi pierd deopotrivă integritatea şi libertatea. Spre deosebire de supunere şi de dominaţie, dragostea răspunde nevoii de comuniune repectând întru totul şi integritatea, şi individualitatea persoanei.

Iată cum descrie Erich Fromm dragostea, ca formă supremă de umanizare a fiinţei umane, în care socializarea nu se opune individuaţiei, ci dimpotrivă, o presupune şi o potenţează: „Dragostea este unirea cu cineva sau cu ceva din afară, unire capabilă, însă, să păstreze integritatea şi independenţa fiinţei iubitoare. Este o experienţă de participare şi de comuniune care permite dezvoltarea activităţilor personale. Nu-i nevoie câtuşi de puţin de iluzii: nu-i necesară idealizarea celuilalt, nici idealizarea propriei persoane (…). Ceea ce interesează este calitatea dragostei, şi nu obiectul ei. Dragostea este interioară solidarităţii umane, sentimentului erotic care leagă bărbatul şi femeia, gingăşiei materne pentru copil şi, de asemenea, interesului pe care şi-l poartă omul sieşi ca fiinţă umană”.

Aşadar, nu e nevoie de iluzii – nici cu privire la mine, nici cu privire la partener. Dacă nu este loc pentru iluzii, atunci pentru ce? Pentru cunoaştere. Cunoaşterea mea şi a celuilalt. Am acordat mai mult spaţiu concepţiei lui Fromm despre dragoste datorită deschiderii ei spre cunoaştere şi comunicare. Este evident că în momentul „sfânt” al contopirii a două eu-ri, fără ca acest lucru să însemne pierderea unuia în celălalt, devine posibilă comunicarea totală, comunicarea deplină. În momentele de graţie ale comuniunii, eu-rile se deschid şi se îmbogăţesc, fiecare ajungând să-l conţină pe celălalt, dar fără a-l anihila, fără a-l neantiza.

Aici ne aflăm la polul celălalt faţă de extratererstrul dintr-o cunoscută poezie a lui Nichita Stănescu, în care „De atâta dragoste pentru libelulă / Extraterestrul s-a transformat în libelul”, ci dimpotrivă, de o mişcare ascendentă pe scara umanizării. Concepţia lui Fromm continuă mai degrabă teoria lui Max Sheller, care considera  că dragostea înseamnă „sesizarea valorii celuilalt şi dorinţa ca ea să se realizeze”.

O astfel de imagine a dragostei poate funcţiona ca model ideal pentru situaţiile prin care trecem de-a lungul vieţii, în care simţim că „ceva nu merge”, că „ceva nu e în regulă”. Când vă alegeţi partenerii, ţineţi cont nu de „valorile” pe care le are în casă, în bancă sau la purtător, ci de valorile care îl motivează, care îi structurează programul zilnic şi viaţa, în general. Dragile mele, dragostea se construieşte! Dar fără valori împărtăşite, fără cunoaştere şi fără comunicare, ea nu se poate construi. Aşa cum spunea Alexandru Paleologu, „Fără filosofie, dragostea rămâne o chestiune de narcisism şi de secreţie”.

Etichete

Femei de 10 pe Facebook