banner tex carrefour
Ea și El Ultimul romantic

Declarație de dragoste (prima parte)

Oamenii nu-și mai spun! Nu mai vobesc și tind să capete un fel de autosuficiență în dragoste pe care nimeni nu o mai sesizează. Dar oare nu-i cel mai deplin lucru pe lume să-ți afirmi iubirea, să o dai de pământ, să o ștergi pe jos, pe preșul de la intrare, recunoscându-i fricile și durerile. Îmi permit, ca ultim romantic, ca scrib al tuturor minunilor care-mi apar în față și care mă lasă, nestingherit, să dăruiesc cuvinte, să notez, într-un serial, câteva nuanțe ale iubirilor, mai întunecate sau mai sclipitoare, într-un decalog al declarațiilor sentimentale. Nu mi-aș dori siropoșenii, dar ce să-i faci, pe-acolo se învârte neputința de a fi una cu altcineva. Și nu-s trăirile mele, pentru că nu-s nici Gandhi, nici guru, nici măcar vreun înțelept, sunt un om care iubește, care pică și care observă și ascultă din fiecare cădere a sa!
1.     Iubirea mea atârnă. De-o ață. Și ți-aș cere să mă iubești mai mult, mai des, mai apăsat, dacă aș ști că n-ai suficientă dragoste de oferit. Și te-aș ruga uneori, dacă într-adevăr ai pic de sentiment, să uiți ce-nseamnă cu adevărat să mă iubești, pentru că sunt sigur că n-ai ce uita. Iubirea mea nu e sub nici o formă ceva demonstrativ, de scrântit care are interese ascunse, cum n-ar trebui să fie de altfel nici o aprisă nebunie între doi oameni. Mi-aș permite să spun că n-am vanități în iubire, dar ce să-i faci, ca tot prostul care se îndrăgostește, vanitatea mea ești tu. Și-mi place să scriu despre asta! Iar dacă ar fi vreodată să renunț la ploi, la soare și la cerul ce adoarme peste ochii tăi în fiecare răsărit de lună, pentru tine, aș sta pe gânduri. Asta pentru că știu că iubirea mea nu-i cantitativă și nici condiționată. E o firească și naturală dezvoltare a ceea ce sunt, căci sunt prin tine!”

2.     “N-aș mai avea acum răbdare să mă reîndrăgostesc de tine. Te găsesc altcumva, altundeva, adânc și prelungit în sufletul meu. Poți să-i zici obsesie, poți să o numești cum vrei, dar mi se pare că stau la pândă ca să-ți regăsesc fiecare slăbiciune. Ce nu înțelege nimeni e faptul că în iubire n-ai nevoie de explicații, n-ai nevoie să știi când ori cum, ci doar să poți sta liniștit, cu mână în mâna celuilat, fără să transpire ori să vrea să fie în altă parte. Și mai înseamnă să ajungi ca cel de lângă tine. Când iubești, rațiunea e paralelă! Și nu mai există nimic după!

 3.     Ce-ai vrea să-ți mai spun despre mine? întreb ca tâmpul temător
– Nimic. Citesc tot dintr-o privire. 
– Nu ți se pare că-i șașie? Dacă te-nșeli, o faci pe barba ta, să știi. Nu răspund pentru defectele altora de vedere.
– Vorbesc serios. Nu ești un spiritual cu har. Zelul și dorința ta de-a epata dau în vileag profunzimea țelului tău. Ești impostor! N-ai umor și încerci să cauți metode pentru a compensa asta. Te ajută inteligența.
– Nu am găsit niciodată o utilitate directă a inteligenței mele, dar cred cumva că începe să lucreze atunci când încep să fiu! Și-mi place rău de tot să fiu prin tine, pentru că atunci când eu tac, tu vorbești, iar tăcerea asta comună dintre noi e o complicatitate care n-are nevoie de alte descrieri.
– Eu încep să simt că lumea mea s-a întregit. Și nu-i grav asta! Ce e mai dezastruos e faptul că până acum, de la capătul lumii, doar tu ai apărut! Oare chiar atât de limitat e orizontul?
4.     „Nu e ceva ideal în iubire. Nu-i ea mersul vieții și se poate trăi bine-mersi fără îndrăgosteală. Altceva în schimbă te-aruncă pe gheță, cu șezutul de-un rece împovărător – ideea de a trece singur. Iar singurătatea în doi nu poate face nimic altceva decât să-ți ruineze sufletul, ca într-o cetate cotropită de pudibonzi puși pe resuscitări morale. Doi, trei, cinci, mai mulți, nu contează cantitatea, ci calitatea de a te împreună în lupta continuă pentru îndepărtarea singurității.”
5.      „Descopar insa, zi de zi, ca incep si ca prefer sa imi simt neputinta. Cu mult mai mult decât să imi doresc mereu impliniri. Să simt că e prea tarziu, sau că fac lucruri ireparabile, să risc și să pierd. Toate acestea sunt senzatii pe care nebunia si firea umana imperfecta le au si le transmit în lume. Si revin astfel la intelepciune. E inutila atunci cand totul in jurul tau pare ca se topeste in momentul in care, dupa lungi analize, hotarasti ca nu ar fi atat de dezastruos sa incerci. E fascinant sa iti descoperi imperfectiunile iubind, si fricile, sa lupti cu ele si sa ajungi in final, la concluzia ca totul era o inchipuire. E bine sa simti durerea si euforia, pasiunea si erotismul exacerbat. Sa simti ca pacatuiesti voit, sa te caiesti, dar undeva, inlauntrul tau, sa nu iti para nici o cl ipa rau de ceea ce ai savarsit. Imi reneg limitele si le alung  printre hienele ce sfasie pe cei ce si le impun, epuizand dubiile si aruncand mototolit intr-un sertar dubios, destinul. Stiu si vreau să simt, în nebunia-mi perpetua, ca sunt un diamant ratacit intr-o vastă comoară de diamante neșlefuite.

Tu ce-ai spune când iubirea e tăcere? Poate că uneori „a iubi” nu înseamnă nimic altceva decât „a fi”!

Foto: AnaMaria Halalai

Femei de 10 pe Facebook