Femei de 10

De vorbă cu Rona Hartner despre profesie, iubire și… bărbați

Născută sub o stea norocoasă, Rona Hartner este una dintre artistele care fac țara cunoscută peste hotare, iar pe noi mândri că suntem români. Ea este exemplul viu că nu știm să ne apreciem valoriile și le lăsăm cu atâta ușurință să se afirme în alte colțuri ale lumii, mai puțin la ele acasă. Ceea ce nu i-a oferit țara ei a găsit în străinătate, și anume faima. Admirată de unii, contestată de alții pentu stilul ei excentric, Rona Hartner este o femeie puternică. Ea a reușit, Rona 13datorită talentului si ambiției, să se impună pe plan internațional. S-a născut într-un început de primăvară, în „Micul Paris”, dar pașii au călăuzit-o spre adevăratul Paris. După absolvirea Școlii Germane din București, a urmat cursurile Școlii de Muzică, tot în Capitală, ca mai apoi să intre la Academia de Teatru și film. Însă celebritatea avea să o cunoască departe de țara mamă. Dacă America este considerată tărâmul tuturor posibilităților, pentru Rona Hartner Franța a fost locul unde visele prind viață, asta fiindcă artista și-a construit acolo o carieră de invidiat.

A jucat în zeci de filme, a scos melodii pe bandă rulantă, iar Franța i-a devenit astfel a doua casă. O fire nonconformistă și copilăroasă, dar în același timp matură, Rona se face repede îndrăgită de cei din jur. Este suficient să schimbi câteva vorbe cu ea pentru a-ți intra la inimă. O femeie plină de energie,cu o poftă nebună de viață, mereu cu zâmbetul pe buze, care spune Rona 16întotdeauna ceea ce gândește, chiar cu riscul de a-i deranja pe cârcotași. Nimic altceva decât o femeie de 10!
Alina Anghel: Parisul mai este numit și „Orașul iubirii”. Cum sunt barbații francezi în comparație cu bărbații noștri?
Rona Hartner: În primul rând, este foarte greu să-ți spun pentru că nu pot să fac o statistică. Nu am fost cu toți bărbații francezi, nici cu toți bărbații români. Bărbații francezi, suferind un anumit complex al faptului că francezii sunt jenați să fie francezi, au un complex de inferioritate față de toate națiile conlocuitoare din țara lor. Atunci când o femeie se uită la ei, le e frică. Când te simți adorat de o femeie te simți foarte bine, te dă un pic peste cap, te descumpănește. La noi, bărbații români sunt foarte plini de ei și aș zice eu că nu au ajuns încă să prețuiască femeia la adevărata ei valoare. Sunt încă genul de bărbați destul de cocoși, destul de răsfățați. Dar, repet, nu am fost cu toți bărbații români, o spun din experiența personală. Am avut șansa să mă simt foarte plăcut curtată în Franța de francezi. M-am și căsătorit cu un francez pentru că într-adevăr a știut cum să vorbească, dar nu a fost consecvent în acte și asta e o problemă a bărbatului francez. Are imaturitate emoțională mai mare decât bărbatul român, Rona 5adică relațiile cu un francez rar depășesc doi ani. Acum a ieșit ideea asta tâmpită și în România că dragostea durează trei ani, ceea ce este foarte fals. Dar, bărbații români au mai multă consecvență în iubire pentru că au văzut în familiile lor că o căsătorie durează și 35 de ani și 50 de ani și că se poate depăși și binele și răul împreună. Eu zic că bărbații români sunt mai familiști, iar bărbații francezi sunt mai mult iubiți romantici, pasionali, dar nu prea familiști adică copilul e pe ultimul plan în Franța și pentru femei și pentru bărbați. Ei fac foarte mulți copii fiindcă așa consideră, dar copilul mănâncă practic la masă separată de părinți, se culcă mult mai devreme decât părinții. Noi avem practic „un cult” al copilului să zic așa, și el face parte din viața noastră integrantă. În Franța, copilul nu prea face parte din viața părinților adică așa consideră ei să-și țină familia în frâu în sensul că cei mici cu treaba lor și cuplul cu treaba lui.

Rona 18A.A.: Se spune că prima iubire nu se uită niciodată. La ce vârstă ați simțit pentru prima oară fiorul iubirii?
R.H. Prima relație, am avut-o la 18 ani și pot să spun că a fost prima mea iubire, dar cred că am iubit cu și mai mare intensitate mai târziu. Cred că iubirea evoluează ca și noi. Avem o iubire matură, o iubire imatură în funcție de cum evoluăm și noi și bineînțeles îmi aduc aminte de prima iubire. Sunt genul de om care mă îndrăgostesc stil dragoste la prima vedere. Mi s-a întâmplat să văd pe cineva într-o seară și să spun direct că-l iubesc. Sunt foarte abonată la modelul „dragoste la prima vedere” ceea ce descumpănește complet un bărbat. Eu sunt mai curajoasă, mai aventurieră și mi-am dat seama că bărbații sunt complet blocați de genul ăsta de atitudine. Așa că am renunțat la ea, dar în mod frecvent, dacă ar fi după mine, eu m-aș duce și aș declara dragostea unui bărbat.
A.A.: I-ați declarat vreunui bărbat că sunteți îndrăgostită de el?
R.H.: Da, am declarat și a rămas blocat .Un singur bărbat nu a rămas blocat, cel pentru care am rămas la Paris. I-am declarat că-l iubesc, dar fiind argentinian a înțeles, însă acum evit să mai mă comport așa.
Rona 14A.A La ce vârstă ați primit primul sărut?
R.H Primul meu sărut a fost la 14 ani, pe piesa „Purple Rain” de Prince.

A.A.: Cum au reacționat părinții dumneavoastră când le-ați prezentat primul iubit?
R.H.: Eu cu părinții mei am avut o relație de foarte mare sinceritate. Când am fumat prima oară, le-am spus. Mi-au zis că este o prostie și m-am și lăsat peste patru ani, dar le-am spus. Nu am vrut să-i mint. Nu am vrut să fumez pe ascuns și i-am zis mamei„ Eu vreau să fumez, vreau să fumez la mine în cameră”. La 18 ani, am avut iubitul meu. Părinții îl cunoșteau și el, într-un fel, și-a luat un angajament față de părinții mei că dacă totul decurge bine între noi, ne vom căsători, dar iubirea trebuie să fie oarbă și nu condiționată. Dacă iubești pe cineva, iubești și gata. Nu te apuci să-i pui condiții, să zici că dacă e bun atunci petreci restul vieții cu persoana respectivă sau dacă o relație e perfectă fiindcă nu există relație perfectă. Eu am intrat totuși în jocul acesta, dar pe urmă ne-am dat seama și eu și Rona 7el că eram pe un drum greșit și că practic avea de gând să-și facă altfel viața așa că ne-am despărțit. Ți-am zis, eu am avut o relație de sinceritate toatală față de părinții mei, le-am spus tot și cred că de multe ori în viața asta m-a salvat. Am avut șansa pe care nu cred că o mai au foarte mulți copii în ziua de astăzi să aibă ambii părinți aproape. Să poată să le împărtășească tot și să-și dea seama că părinții au fost ca ei, dar ei nu au fost ca părinții.

A.A.: Sunteți o artistă talentată și iubită, o femeie frumoasă și cu siguranță aveți mulți admiratori. Unii fani se îndrăgostesc de idolii lor. Vi s-a întâmplat vreodată ca vreun fan să vă declare iubirea sau mai mult să vă ceară în căsătorie?
R.H.: Da,da,da, foarte des. Încerc să nu profit de poziția mea socială. Știu că este o iluzie totală de a confunda artistul cu omul. Dar, ca să zic așa, eu am ajuns să mă căsătoresc cu actualul soț, care era îmi era fan. Mi-a zis pe urmă, dar el a fost foarte spontan ca și mine mi-a declarat din prima secundă că mă iubește și vrea să se căsătorească cu mine. Deci, instantaneu, abia m-a cunoscut și asta a vrut. E bine să fii apreciat pentru ceea ce faci, dar cred că oamenii trebuie să te cunoască personal ca să nu te confunde cu personajele și cu ceea ce ești la televizor. Să înțeleagă că ai și zile bune, și zile proaste, că ești om.
A.A: Aveți o fetiță. Cum veți reacționa când cea mică vă va prezenta primul ei iubit ?
R.H.: Mi l-a prezentat deja pe primul ei iubit. Este vorba de un băiețel, Charlie, de care s-a îndrăgostit la vârsta de doi ani și jumătate.
A.A.: Ce sfaturi îi veți da în ceea ce privește iubirea?
R.H.: Eu i-aș da sfatul să se căsătorească virgină. Am să o rog să nu fie niciodată victima unei nefericiri. În viață ca femei suntem unice și trebuie să fii tratată unic, atunci când te respecți să ceri de la viață să fii singura femeie a unui bărbat. El să se dăruiască ție și tu lui. Eu asta am să o învăț. Să fie foarte fermă, să știe cine este, să se aprecieze la justa valoare și să iubească cu adevărat, în acte concrete că iubirea romantică, cu texte toată lumea știe să o facă, dar iubirea este traducerea dragostei în acte și atunci aș vrea să reușească să traducă în acte toată iubirea și toate sentimentele ei.

A.A.: V-ați gândit să-i mai faceți o surioară sau un frățior?
Rona 11R.H: Mă gândeam să adopt un copil, poate chiar doi. Este un proiect la care mă gândesc foarte serios pentru că trebuie să fie bine acest proiect și să văd dacă mă simt capabilă. Dar, mi se pare extraordinar să adopt un copil pentru că dacă nu sunt căsătorită nu vreau să fac copii doar de amorul artei de-a face copii. Dar, aș vrea ca fetița să crească într-o familie cu mai mulți copii.
A.A.: Ați spus că relația cu părinții este una foarte bună. Acum ani în urmă, mamele nu vorbeau cu fiicele lor despre viața intimă, fiindcă considerau acest subiect tabu. Totuși, mama dumneavoastră v-a dat vreun sfat cu privire la bărbați, la iubire?
R.H.: Mama nu s-a preocupat de chestia asta, adică noi nu am discutat nici chestii de sexualitate, nici nimic. Ea a avut grijă să ne ocupe în adolescență. Noi, în adolescență, am avut fiecare câte 12 profi acasă, de la chimie, mate până la canto, sculptură, pictură, tot ce vrei. Deci, eram trei copii, imaginează-ți că la noi în casă erau 36 de profi. Aveam școală în școală. Eram la liceu german, terminam școala și după aveam puțin timp liber să ne distrăm, iar apoi începeau meditații încontinuu. Astfel, noi am fost niște copii ocupați așa că nu am avut timp să hoinărim, să ne punem probleme tâmpite. Eu, de exemplu, nu mi-am pus nicio problemă, nici de ordin sexual, de niciun fel, până la 18 ani. La școală nu exista educație sexuală, cu părinții nu vorbeai despre așa ceva și nu era preocuparea nostră, aveam altă treabă. După 18 ani am stat de vorbă, am început să am o relație. Mama mi-a spus totuși de un calendar care trebuie ținut ca să nu rămân gravidă, mai devreme decât ar trebui și cam atâta. Viața intimă cred că totuși trebuie să rămână intimă. Din lecții nu se învață nimic, nu există școli de așa ceva, e un instinct pe care îl avem, care ne asigură de orice și ceea ce la un cuplu funcționează, la altul nu funcționează. Eu cred că noi am trăit într-o generație inocentă și e un cadou pe care l-am avut.

A.A.: Ați fost vreodată dezamăgită în dragoste?
R.H.: Da, de foarte multe ori.
Rona 9A.A.: Cum este bărbatul ideal în viziunea dumneavoastră?
R.H.: Bărbatul ideal este credincios, are o credință sinceră, o pace interioară care vine bineînțeles de la credință. Bărbatul ideal e foarte muncitor, săritor și generos. Pentru mine bărbatul ideal este o persoană care dăruiește din timpul lui altor oameni și se implică în a face lucruri mărețe, frumoase, în a fi generos. Bărbatul ideal ar trebui să aibă cultură, să-i placă să citească, să știe să asculte o muzică, să aibă o formă de înțelepciune și să arate și bine. Așa ar trebui să fie bărbatul ideal (râde).
A.A.: Ce nu ați accepta niciodată de la un bărbat?
R.H: Minciuna pentru că mi se pare mijlocul prin care o relație se strică. Nu aș mai accepta pe cineva care nu are credință fiindcă dacă o persoană nu are credință, nu are același sistem de valori, nu are aceleași principii de viață și noi nu ne dăm seama, dar micile divergențe separă un cuplu mult mai mult decât marile probleme. Principiile de viață dacă nu sunt aceleași distrug foarte ușor un cuplu și atunci mi-am dat seama că asta e o condiție pentru a fi fericit.
A.A.: Ce lucru nebunesc ați făcut în numele iubirii?
R.H.: De exemplu, am rămas la Paris cu un bilet doar dus, fără apartament, fără bani. M-am rugat și Dumnezeu mi-a dat un apartament gratis, pe strada iubitului meu. Din tot Parisul, Dumnezeu a făcut în așa fel încât să am un apartament pe aceeași stradă pe care stătea iubitul meu până am părăsit totul în România și m-am instalat în Paris. Am fugit cu o simplă valiză, în numele iubirii.

A.A.: De unii sunteți admirată pentru ținutele dumneavoastră, de alții contestată. Cine vă ajută în alegerea vestimentației?
rona 1R.H.: Mă îmbrac în funcție de starea mea interioară. Nu pot să zic că am un stil pe care îl urmăresc în mod special. Îmi plac foarte multe creatorii români. Încerc cât mai mult să mă îmbrac cu haine de la creatorii noștri. De exemplu, de ani de zile lucrez cu Liza Panait, lucrez și cu Laura Olaru, o tânără care face accesorii, genți șamd. Încerc pe cât posibil să lucrez cu brand-uri românești fiindcă mi se par plini de creativitate. Mai este și designerul Adi Popescu, mai iau și de la Chic Woman care tot români sunt. Mai sunt creatori de modă cu care am colaborat foarte mult timp.De exemplu, cinci ani de zile, am colaborat cu Casa de Modă Manoush și în Franța și-n România și peste tot ei m-au îmbrăcat. Eu am un stil feminin. Dacă un creator de modă îmi propune ceva feminin care se adaptează stilului meu, mă îmbrac. Eu cu moda asta de ițari, de treninguri toată ziua, de gri șobolan, nu sunt de acord. Nu mă vezi pe mine cu așa ceva. Prefer să mă doară picioarele fiindcă stau 12 ore pe tocuri. Eu mă îmbrac în femeie. Nu confund treningul cu un trend. Pentru mine, treningul este numai în sala de sport, în rest nu are ce căuta. Mă judecă unii, mă fac„zâna măseluță” sau mai știu eu ce, astea sunt gurile rele, dar de fapt oamenii mă adoră pentru că își dau seama că practic mă contopesc foarte mult cu spiritul românesc. Românii creau frumos, creau chestii unice. Rochiile pe care le purtau româncele erau feminine până și costumele tradiționale de bărbați erau sublime, iar eu acum când văd budigăii ăștia pe care îi poartă și bărbații, efectiv mi-e rona 3milă de ei. Pentru mine, e o modă„ bătaie de joc” și sper să treacă această modă și să revină către niște linii mai clasice ca oamenii să-și regăsească o demnitate și o armonie a corpului. Fiecare își cunoaște avantajele, dar cea mai mare panică la ora actuală în materie de modă este a creatorilor de modă fiindcă fetele din cauza modei de acum și-au deformat corpul , nu mai au talie. Talia dacă nu o strângi dispare și acolo unde strângi, acolo apar„ lucrurile”. Vedem foarte multe fete care au de la talie joasă, niște mici „șunci” care apar, burtici, le-a dispărut talia complet și arată oribil. Ele zic că sunt în trend și că arată ca niște americance care fac sport. Scuză-mă, nu se vede că fac sport chiar dacă stau toată ziua în trening. Un om care face sport se poate îmbrăca elegant că se vede că a făcut sport, iar când nu faci sport se vede că nu faci, adică nu trădează. Eu mă îmbrac mai clasic, mai Rona 8țăcănit uneori, știi că sunt o tipă excentrică și nu mă simt bine dacă nu mă îmbrac excentric, am fost și eu de câteva ori fashion-victim recunosc. M-au păcălit unii creatori, m-au pus să mă îmbrac cu niște expeimente, dar când ascult de instinctul meu știu ce să pun pe mine. Eu nu-i critic pe alții, dar critic în general moda asta unisex, uniformă, banală, ca și cum fiecare zi ar fi la fel. Pe ideea hai să fim doar cool și gata, așa ceva nu-mi place.

A.A.: V-ați stabilit în Franța încă de la sfârșitul anilor 90. Cum este viața de acolo?
R.H.: Este o viață foarte frumoasă, mult mai liniștită decât în România pentru că ai mai multă siguranță a zilei de mâine.
A.A.: V-ați gândit vreodată să vă întoarceți definitiv în România?
R.H.: Da, de mai multe ori. Chiar și anul trecut mă gândeam, dar nu am deloc proiecte serioase în România. Nu mi s-a propus nimic interesant. De 14 ani, nu mi s-a propus niciun film în România, nu mi s-a propus nicio piesă de teatru de când am plecat. Rona 4Nicio propunere care să mă hrănească artistic, iar la televiziuni propunerile sunt mai mult sau mai puțin la nivelul meu, drept pentru care nici muzical piesele mele nu sunt difuzate la radio. Și uite cum mi se arată că nu fac parte din „gașca artistică românească” că așa vreau s-o numesc „gașcă„ și atunci nu înțeleg de ce să vin, când în Franța12 radiouri distribuie „Balkanik Gospel”. În Geneva, în Franța, în Anglia, peste tot discul meu e distribuit. Numai în România din cele 14 discuri, niciun disc nu a fost difuzat la radio, decât o singură dată la o emisiune a domnului Lipan Țăndărică. Nu e stilul meu să intru în„ găști” nu mi-a plăcut niciodată, nu-mi place haita, îmi place să fiu liberă.
A.A.: Sunteți o artistă complexă: actriță, cântăreață, dansatoare, dar și…..pictoriță. De unde pasiunea pentru pictură?
R.H.: Părinții pictează amândoi și în familia mea atât de mult picta toată lumea, încât eu nu mai puteam să pictez și cum am ajuns la Paris, primul lucru pe care l-am făcut a fost să pictez. Am pictat fiindcă îmi lipsea lumina din București. Asta mi-a lipsit cel mai mult când am ajuns la Paris și am avut nevoie de culoarea din tablouri ca să înlocuiască culorile din România: cerul bleu, soarele care răsare, verdele care e verde. La Paris este un smog permanent din cauza gazelor care face ca totul în jur să fie un pic gri, dar am șansa enormă să stau față în față cu Sacre-Coeur și în fața mea văd verde, văd parcul și florile de acolo, mă uit din zare și văd un apus de soare, o stea, mai multe nu vezi la Paris, răsărituri superbe, brumă. Dar, la început, mi-a lipsit atât de mult culoarea încât am desenat,am pictat, am pictat, am desenat, am 300 de tablouri.
Rona 15A.A.: Ați deschis vreo expoziție?
R.H.: Am avut multe expoziții în Franța,la Tokio, niciodată în România. Îmi doresc să deschid și aici, dar nu mi s-a propus deocamdată nimic.
A.A.: Care a fost cea mai mare dezamăgire din viața dumneavoastră?
R.H.: O trădare pe care am avut-o de la o foarte bună prietenă și cred că cel mai greu de suportat este când avem prieteni care ne trădează prietenia.
A.A.: Care este cea mai mare dorință a dumneavoastră?
R.H.: Îmi doresc să duc la capăt misiunea mea pe acest pământ. Vreau, ca în viața mea, să fac bine în jurul meu, aproapelui .Știu că, această misiune dacă o încep pe pământ, se prelungește și în cer. Așa că, nu vreau să ratez misiunea mea pe acest pământ. Atât.
A.A.: Am ajuns la finalul interviului și am rugămintea să le trasmiteți un mesaj cititoarelor site-ului femeide10.ro
R.H.: Să fiți femei de10, fiți voi înșivă. Vă doresc să fiți cât se poate de originale, de unice, personale și de puternice în a ști să ziceți „Da” și a ști să ziceți „NU”, în viață. Este foarte important. Uneori trebuie început cu un „NU” ca să înveți să zici „DA”!

Publicitate