Declarație de dragoste Femei de 10

Dacă Dumnezeu ar da timpul înapoi…

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a X-a ediție a concursului:

– Dacă Dumnezeu ar întoarce timpul înapoi până înainte de naşterea ta şi te-ar întreba ce vrei să fii, băiat sau fată, ce ai răspunde? Dacă ai afla că, în afară de viaţa de acum, mai ai de trăit o viaţă, ce ai vrea să fii în acea a doua viaţă, băiat sau tot fată?

– La ce mă supui! L-aş ruga pe Dumnezeu să-mi spună ce e mai bine pentru mine şi I-aş zice să nu se mai joace astfel, întotdeauna mi-a fost greu să aleg, nu mă pot hotărî nici între o pereche de pantofi gri sau albaştri, dar între a fi băiat sau fată!
liaCred că singurul meu criteriu de alegere ar fi cel semantic, aş lua cuvântul „fată” şi l-aş repeta în gândul lui Dumnezeu, de mai multe ori. Apoi, „băiat”, şi aş descoperi că cele două vocale sună mai bine în primul, că „ă-ul” final e continuu, pe când „t-ul” se termină brusc, e discontinuu. Pentru acest motiv, aş alege „fată”, dar, dacă aş cunoaşte viaţa ce ar urma, mi s-ar prezenta un film în care să văd durerea femeii la naştere, poate, aş spune, „băiat”.
La a doua întrebare ţi-aş răspunde: „cal”, un cal nedomesticit, asta mi-ar plăcea să fiu. Băiat sau fată? Păi, în momentul acesta, în care scriu (mai, duminică, ora 00: 51), aş vrea să fiu bărbat, un bărbat care să ştie să dăruiască din forţa şi tandreţea lui, care să-şi cuprindă femeia în braţe şi să o ţină aşa până dimineaţă, adormind pe zgomotul ploii. Aş aştepta să adoarmă şi m-aş bucura de respiraţia ei firavă pe braţul meu. M-aş înfiora, chiar aşa bărbat cum sunt şi, liniştit, aş adormi şi eu. Bucuria de a o putea ţine pe femeia iubită cât mai aproape de piept m-ar încuraja şi hrăni pentru încă o noapte. În somn, ar fi doar a mea, iar eu aş fi protectorul lângă care ea se simte iubită şi în siguranţă (s-ar putea să fiu puţin cam posesiv, să o sufoc cu atâta iubire!) Imaginile care îmi vin în minte, dacă continui, sunt ceva în genul „sonetelor” de liceu, cu un el şi o ea îmbrăţişaţi în lumina lunii, sau montajele de pe youtube, pe melodia Woman in Love, a Barbrei Streisand, dulceţuri care nu-mi plac în mod deosebit, dar, care, uite, m-ar inspira să scriu „romane de succes”!
Mi-ar plăcea să fiu bărbat şi pentru a nu mi se putea reproşa, uneori, că mulier facta non est ad imaginem (Augustin). Mi-ar plăcea să fiu bărbat pentru a-i arăta celei de lângă mine cât este de preţioasă pentru mine, câtă nevoie am de prezenţa ei ca să pot fi eu şi mi-aş menţine vitalitatea iubind-o (îmi scapă o înjurătură acum), trăindu-i sensibilităţile şi neîncercând să-i demonstrez slăbiciunea.
*
Am să-ţi mărturisesc că, atunci când de la lansarea întrebării tale trece un număr de zile în care îţi răspund doar pe jumătate, mă gândesc la toate variantele de răspuns pe care aş putea să ţi le dau, de la o zi la alta.
liaAcum, a trecut ceva timp în care nu ţi-am răspuns şi mă gândesc, oare chiar aş face faţă ca bărbat exigenţelor mele de femeie? Eu văd doar partea care mă interesează, dar, cu siguranţă, despre problemele lui aş afla doar dacă aş pune şi eu întrebarea Cum e să fii bărbat?
Odată, pe la vreo douăzeci şi ceva de ani, un băiat a scris, cu gândul la mine, o proză despre un om albastru, androgin. Gândul acesta m-a răvăşit pentru multă vreme. În sinea mea asta şi cred, că androginia ar fi starea în care m-aş simţi fericită.
Cu voia ta, voi reda o parte a acelei proze despre omul albastru:
„Şi, totuşi, omul albastru se baza pe ceva. Acel ceva era un inel nepreţuit, ce-l purta pe degetul mijlociu al mâinii stângi.
Povestea inelului era extrem de dureroasă, deoarece omul albastru era foarte sensibil. Sensibilitatea lui nu putea fi lesne observată de ceilalţi oameni, pentru că ei vedeau în omul albastru, în primul rând, un tip ciudat şi vulgar, datorită celor două organe sexuale opuse, ale sale, care se acuplau mai tot timpul, şi a faptului că umbla dezbrăcat. Cele două organe sexuale ale omului albastru erau înţelese la modul absolut superficial, ca şi când dincolo de ele nu ar mai fi existat nimic. Totuşi, în realitate, sufletul omului albastru era alcătuit la fel de dualist ca organele sale sexuale, care se acuplau aproape tot timpul însă din cel mai pur imbold al sentimentului de iubire. Descrierea acestui sentiment, şi mai ales a posibilităţii lui de existenţă la una şi aceeaşi persoană, poate fi doar intuită pentru simplul motiv că noi, ceilalţi, nu suntem oameni albaştri.”
Aşadar, am început cu dorinţa de a fi fată, am continuat cu cea de a fi cal sălbatic, apoi, bărbat tandru, şi, iată-mă nostalgică după mitul androginului. Ce să mai spun despre mine, căutarea permanentă a celeilalte feţe în care să mă privesc devine adesea obositoare şi atunci tânjesc după starea placentară sau măcar androgină.

Femei de 10 pe Facebook