banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Cum să scapi de eticheta “Cea mai rea mamă din lume”?

Într-o postare recentă de pe pagina mea de Facebook, evocam ura la adresa mea, pe care încerca să o sădească în sufletul fiului nostru, în vremuri de demult, un om pe care pe atunci îl iubeam foarte mult. Îmi aminteam de etapa în care eu devenisem “mama cea rea”, în care cel pe care-l adusesem pe lume striga la mine și mă jignea necontenit, încurajat de tăcerea de pe margine a tatălui său. Argumentele erau principiile mele de neclintit, pe care am încercat să le imprim mereu copiilor mei, în dorința de a-i crește frumos, de a face din ei adulți responsabili si, într-un final, oameni fericiți.
Evident, în ochii copiilor, severitatea părinților trece, de regulă, drept “răutate”. Așa ajunsesem să îmbrac și eu haina de “cea mai rea mamă din lume”, o haină grea, dintr-un postav îmbibat cu lacrimi, care-mi apăsa dureros umerii și sufletul..
Și mai scriam, în postarea mea de acum câteva zile, cum Timpului i-a fost , până la urmă, milă de mine și mi-a devenit aliat în această nedreaptă punere a mea la zid. Anii, iată, au trecut și încrâncenarea mea de a face, pentru copilul meu, ceea ce este mai bun, a dat roade. Cum spuneam, anul acesta, sub bradul de Craciun, a fost așezat un pachet învelit neîndemânatic, pe eticheta caruia scria, cu litere de-o șchioapă, chinuit caligrafiate : “ Pentru cea mai bună mamă”. Aceea eram eu. Atunci, odată cu lacrima din colțul ochiului, am șters din sufletul meu și ultima umbră a etichetei anterioare. Nu mai eram “cea mai rea mamă din lume”…
“Cum ați reușit acest lucru, doamna Marina?” – mi-a scris pe Messenger o prietenă virtuală, posesoare a unui adolescent rebel, la pachet cu un neisprăvit de soț. “-Și eu vreau ce este mai bine pentru fiul meu, am destule conflicte cu el, pe diverse teme și îmi spune deseori în toate felurile, inclusiv, zilele trecute, că sunt o javră ordinară. Iar taică-său îi ia mereu apărarea, alimentându-i ura față de mine. Învățați-mă, cum aș putea să-mi apropiu copilul, fără să fac concesii care îi vor face rău, msai târziu, în viață?”.
Mesajul m-a înduioșat. M-a făcut să retrăiesc, în minte, acea perioadă complicată a începutului de adolescență a lui Victoraș. Și mi-am amintit iarăși de războaiele noastre inegale ( eu eram singură, de partea cealaltă Victoraș avea un aliat iresponsabil), apoi de lacrimile pe care le vărsam pe furiș, când constatam cum copilul meu ( căruia încercam să-i transmit că nu în bani constă valoarea adevărată a unui om ) era alimentat, pe furiș, cu banii pe care eu mă feream să i-i dau, pentru a-i arunca pe haine de fițe, mâncare nesănătoasă la fast food, mers cu taxiul la școala aflată la 15 minute distantă de mers pe jos.. Toate generau discuții, scandaluri în familie și mușcau ca o rugină din din ce în ce mai șubreda mea căsnicie…
Mi-am amintit apoi de luptele mele de una singură, pentru a-l învăța pe cel mic că a minți este odios, că a-ți trăda un prieten este de neconceput, că lipsa de punctualitate nu e neapărat o chestiune genetică și că ea poate fi educată. Apoi că că bătrânii trebuie respectați, părinții – venerați, că ordinea pe care trebuie să o ții în lucrurile tale te va ajuta, mai apoi, să-ți ții ordine în propria viață . Și că este atât de important să înveți, să citești, să te informezi, dar să și faci sport ( cât de tare mă ura Victor, când îl trezeam dis de dimineața pentru a-l duce la bazin sau la antrenamentele de la handbal…) , plus atâtea alte astfel de lucruri “plictisitoare”, de care probabil că orice adolescent e sătul să tot audă. Parafrazând celebrele versuri din “Moartea căprioarei”: “Mănânc și plâng…Mănânc..”, cam asta făceam eu : “ Educam, modelam caracterul fiului meu…și plângeam. Opoziția nu era deloc simplă….
…I-am răspuns, tot in scris, femeii care-mi scrisese ; nu o cunoșteam , însă i-am parcurs, pe repede-nainte, profilul. Era o femeie cu chip cuminte și muncit, contabilă la o întreprindere din Ardeal. I-am răspuns să nu abdice nicio clipă de la principiile sale, pentru că nimeni nu poate dori mai vârtos binele unui copil, decât ființa care l-a adus pe lume. Am compătimit-o că nici ea nu are alături partenerul potrivit pentru a o susține. Am admis că e greu de “gestionat” plămădirea unui viitor adult de pe poziții antagonice cu cel care îți este alături. Greu, dar nu imposibil. Dragostea pentru copiii noștri ne dă uneori puterni nebanuite. ..Am rugat-o să se înarmeze cu răbdare și să nu se împiedice niciodată în vorbele urâte pe care i le aruncă fiul său, oricât de dureroase n-ar fi, pentru că sigur va veni vremea în care Timpul îl va răsuci pe copil cu fața spre părintele care a luptat pentru binele lui.

Femei de 10 pe Facebook