Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns
MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.
Iată întrebarea și răspunsul pentru a II-a ediție a concursului:
− Cunosc cazuri când fetiţele se poartă ca băieţii deliberat, dintr-un obscur sentiment de vinovăţie. Ele sesizează în atitudinea părinţilor regretul acestora de a nu fi dat viaţă unui băiat. Se întâmplă chiar ca unii dintre părinţi, lipsiţi de tact, să-şi acuze fiica în mod explicit că nu e de sex masculin. La tine cum a fost? Ce se povestea în casă despre naşterea ta, despre momentul în care tatăl şi mama ta au aflau că au adus (sau că vor aduce) pe lume o fetiţă?
– Știu că mama, în primele luni, ar fi vrut să mă piardă şi a luat diverse pastile de la o moaşă comunală, în acest scop. Spre norocul meu, erau doar nişte vitamine, probabil, care nu au avut efectul aşteptat de mama. Era o mamă tânără, puţin peste douăzeci de ani, cu tot felul de năzuinţe pe care încă un copil i le-ar fi încurcat, ceea ce s-a şi întâmplat, dealtfel.
După ce a văzut că trebuie să nască, şi-a dorit să fie băiat „să nu mai sufere ca o femeie”. Mama era terorizată de gândul că nu se poate proteja de sarcini nedorite şi că ar trebui să nască mereu, dar în acelaşi timp se temea să nu moară dintr-un avort provocat. Mureau femei din această cauză, îmi amintesc şi eu o astfel de înmormântare. Femeia murise în timp ce năştea copilul mort, înainte de vreme. Era o imagine incredibilă, un fel de icoană a Precistei încadrată de rama unui sicriu. Copilul, mic şi chircit, fusese aşezat pe braţul stâng al mamei. Amândoi erau galbeni şi prelungi în soarele după-amiezii, aşa ca în picturile bizantine, iar femeile din jur crispate, cu faţa împietrită. Am această imagine în minte…
Am crescut, cu o frică interioară de ce mi s-ar putea întâmpla când voi fi mare, ascultam seara, pe furiş, poveşti spuse de o femeie mamei, despre cum i s-au introdus plante în uter (atunci nu ştiam ce înseamnă, dar înţelegeam că e în interiorul femeii), seringi şi alte obiecte ascuţite, care pe mine m-au îngrozit în aşa măsură încât şi acum leşin când mi se ia sânge.
Am crescut cu băieţi în jur. Credeam că suntem toţi la fel până într-o zi când prietenul meu de joacă a vrut să facă pipi. L-am însoţit şi am constatat cu uimire că eu… nu pot face pipi din picioare. Nu-ţi spun ce a urmat… O tristeţe covârşitoare că nu sunt precum ceilalţi şi o încercare continuă de a demonstra tuturor, inclusiv părinţilor, că pot fi băiat şi dacă fac pipi de jos. Asta, ştiindu-l pe tata cât suferea că nu are un urmaş care să-i poarte numele (îl port eu şi acum, Lia este numele meu, nu prenumele). El nu prea dădea importanţă „nimicurilor” femeieşti. Iar eu mă alăturam activităţilor sale şi le respingeam pe cele ale sorei mele.
Să-ţi spun că am început să construiesc căsuţe păsărilor, să mânuiesc toporul şi ciocanul, să călăresc? Nu am învăţat să tricotez, să cos, să gătesc. În jocurile mele eram unul dintre feciorii Vrâncioaiei care avea sabie, iar, mai târziu, Kunta Kinte, negrul răzvrătit, care se lupta cu arme inventate de mine. Îmi plăcea să pătrund întunericul şi să-mi demonstrez că nu mi-e frică. Mi-era frică să nu-mi fie cumva frică. Mă aruncam în cele mai grozave provocări ale băieţilor ca să pot fi una de-a lor. Aşa înţelegeam eu ce înseamnă să fii băiat: să nu-ţi fie frică de noapte, să cutreieri dealurile, să mănânci mere „pădureţe”, fără să te strâmbi, şi să nu plângi când te doare.
POȘTA CONCURSULUI. Câștigătoarea primei ediții a concursului este Marilena Dumitrescu, al cărei răspuns inteligent, ironic (la adresa mea) și jucăuș mi-a plăcut cel mai mult din toate (în condițiile n-au existat și alte răspunsuri!). Tot Marilena Dimitrescu mi-a propus să facem împreună o carte de convorbiri intitulată Cum e să fii bărbat. M-am bucurat: înseamnă că mă consideră bărbat.
Comentează