banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Cum adică “Cine are nevoie de China?!?”….

Cum adică “Cine are nevoie de China?!?”….

Da, asta chiar că e o bombăneală, în adevăratul sens al cuvântului. Și îmi stă pe limbă demult. Pe limba asta a mea, românească, pe care de vreo 10 zile, de când sunt la Xi’an, o aud atât de rar..
Peste tot , pe unde pașii m-au purtat, tot felul de chinezi – directori de instituții, artiști, președinți de asociații, jurnaliști, ingineri, funcționari
publici etc, aduși la numitorul comun al zâmbetului , m-au făcut să mă simt prost, tare prost. Nuuuu! Nu e ceea ce credeți! S-au purtat cu noi – cu mine și colegul meu, cameraman – foarte bine. Ca și cu niște oaspeți de seamă, îndelung așteptați. Și invariabil în jurul noatru auzeam : “ Noi știm că popoarele noastre au avut relații foarte bune în trecut, noi îi prețuim mult pe români, dar…de ce oare nu continuăm această bună colaborare? De ce, oare, va simțim atât de departea. De ce oare liderii români nu participă la atâtea evenimente de importanță majoră, la care ni se alătură sute de conducători de pe planetă? De ce nu vin studenții voștri să învețe în China, cu burse oferite de statul chinez? De ce nu reușim să vă oferim ajutorul nostru sincer și prietenesc, pentru a construi împreună obiective pentru poporul român?…știm că aveți probleme… Nu doriți să vă oferim filme, seriale și programe de top? Nu vreți să vă pregătim specialiștii în instituțiile noastre, care sunt competitive pe plan mondial, să facem schimburi, să cooperam în domeniile de interes major pentru țara voastră?
….” Vai…da…vă mulțumim, voi transmite la București propunerile voastre!..” – le răspund de fiecare dată jenată, încercând să-i fac să înțeleagă că eu nu sunt decât o biată insectă în televiziunea publică, un umlil jurnalist, care se bucură să le poată propune românilor , prin filmele și cărțile sale, colțișoare de Terra unde, mai mult ca sigur, ei nu vor ajunge niciodată.
Cum să le răspund că , pe la noi, lumea știe atât de puțin despre ei și că mulți încă îi mai cred îmbrăcați la unison în salopete gri, cu șepci de partizani pe cap și pedalând pe biciclete către casele sărăcăcioase, unde îi așteaptă bolul de orez obligatoriu? ….Și că eu trudesc de vreo trei ani, prin acele filme, cărți și zeci de articole publicate, să-i conving că între Paris, Londra și New York, pe de o parte, și Beijing, Shanghai, și – iată – Xi’an, pe de alta, diferența majoră o constituie doar direcția în care se-ndreaptă acul busolei și limba care se aude vorbind în jur, că în rest au și chinezii belșug de zgârie nori și păienjeniș de autostrăzi, au mall-urile sufocate de branduri străine și supermarketurile pline, au trenuri de mare viteză și mașini bengoase pe străzi, universități de top și concerte răsunătoare, telemobile în mâinile fiecărui puștan și țoale de firmă pe toți trecătorii, că-și trimit copiii să-nvețe unde poftesc, în lume, doar că ai lor obișnuiesc să se-ntoarcă acasă, pentru că știu că trebuie să pună umărul ca țara lor să fie și mai grozavă decât este..
Domnul Luo, tălmaciul nostru minunat, mi-a povestit cu nostalgie despre anii studenției sale ( eu abia mă născusem pe atunci! ), când România era Occident curat, față de China, și îmi tot evocă prima sa călătorie pe autostrada București-Pitești, despre care le-a povestit apoi, cu clăbuci la gură, tuturor rubedeniilor sale de acasă ; pe atunci, în China nu era nici “picior” de autostradă…Între timp, domnul Luo a ieșit la pensie, ducând după el, prin ani, dragostea de România și de Eminescu și tot între timp, China s-a umplut de autostrăzi, iar guvernele noastre succesive se fac de râs continuu, nereușind să îmbrace o țărișoară cât un pumn de Chină în haina infrastructurii moderne…
Shaanxi, provincia în care mi-am petrecut aproape două săptămâni din viață, a fost, la un moment dat , una din zonele cele mai înapoiate ale Chinei, ca de altfel majoritatea celor din vestul țării. Pentru a reduce decalajul față de estul țării, conducerea Chinei ( da, asta comunistă, cum îi zice majoritatea românilor, trăind într-o confuzie și dezinformare totală) a orientat toate “tunurile” dezvoltării către aceste zone. În ultimii 10 ani, provincia s-a transformat precum Cenușăreasa într-o adevărată prințesă, iar capitala sa, orașul Xi’an ( atenție! aproape 10 milioane de locuitori!) a devenit unul din orașele puternice ale Chinei, care-și împletește istoria multimilenară cu un look modern, cu o putere economică notabilă, cu o viață culturală spectaculoasă.
Eu sunt o patrioată înăscută și nici arsă pe rug nu m-aș dezice de țara mea, însă nu pot să nu recunosc că da, acest oraș “de provincie” ( cum au strâmbat din nas unii din colegii mei, auzind destinația călătoriei mele), îi dă clasă Bucureștiului, “oraș european”..
…Într-un cadru deloc oficial, unul din politicienii noștri foarte bine plasați și astăzi mi-a mărturisit, cu doi ani în urmă, când îmi lansam Jurnalul de călătorie la Shanghai: “ Știu că ai dreptate, într-adevăr China a avut o evoluție fabuloasă, însă…pur și simplu e foarte dificil militat public pentru strângerea relațiilor, întrucât orice astfel de poziție înseamnă un act de sinucidere politică. Ori…eu nu vreau să mor”- și-a justificat el lașitatea “…Interesele noastre, din păcate, merg în alte direcții..”.
Nu am înțeles atunci ce a vrut să spună sau poate că m-am făcut că nu înțeleg. Pentru că logica elementară mă face să mă întreb necontenit : dar, oare, nu dorința ca românilor să le fie cât mai bine, ar trebui să fie cea, care să ne dicteze prieteniile și orientarea în spațiu?…

P.S. Unii cârcotași vor încerca să strecoare ideea că aș fi fost plătită, ca să-i fac propagandă Chinei. Da, mărturisesc că am fost primită foarte frumos, că mă simt minunat printre chinezi, ca se poartă cu mine nemeritat de bine, dar declar public că sunt un om cu principii și, în plus, unul plimbat cam prin toată lumea, și niciodată un castron cu colțunași sau o farfurie cu rădăcini de lotus nu mă vor face să laud aiurea un om, o țară, un popor, dacă aceștia nu merită cu adevărat.

Femei de 10 pe Facebook