banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Cu cât se suie maimuța mai sus în copac, cu atât mai urât i se vede fundul

 

Regula e simplă și, probabil tocmai de aceea, este ignorată de cei mai mulți : să nu uiți niciodată de unde ai plecat.
Valul ne ia, pe majoritatea dintre noi ( spun “noi” – din solidaritate față de cititori, deși n-am prea fost luată de valuri în viață, decât poate de cele sentimentale!) și ni se întâmplă de multe ori să uităm de unde am pornit, ajungând apoi în locuri in care ne credem veșnici.. Roata vieții își săvârșește însă imperturbabila mișcare de rotație, și , la un moment dat, de regulă brusc, ne trezim reîntorși în inconfortabila poziție de start, unde reînvățăm să ne comportăm normal și să ne readucem aproape persoanele cu care am fost nedrepți..
Exemplul 1. Cu mai mulți ani în urmă, un anume vremelnic șef din instituția în care lucrez, adusese de undeva, din neant, o „vedetă” de care nu mai auzise nimeni. O cățărase pe un spatiu orar la care cu toții jinduiam, o dotase cu un salariu direct proporțional cu lungimea picioarelor și cu siguranță o mai răsfăța și în timpul liber, cum știa el mai bine. Individa parcurgea holurile TVR-ului cu nasul atât de sus, încât ne era teamă să nu dărâme grila de proiectoare, iar mașina ei bengoasă își găsea mereu loc de parcare prin perimetrul șefilor. Pe noi ne sfida, eram niște mameluci care nu meritau atenția ei… Emisiunea ce i-a fost dată pe mână a fost un fiasco ;   nici măcar siliconul din sâni nu a reușit s-o mențină ancorată în grilă. A dispărut la fel de fulgerător precum a și apărut, iar în ultimele ei zile din TVR nu reușea să-și mai dezlipească nasul din cimentul coridoarelor…
Exemplul 2. Prin anul II de facultate, una din colegele noastre cele mai simpatice fusese „aleasă” secretar UTC. Persoanei prietenoase, glumețe  și săritoare de până atunci parcă îi crescuse un stâlp de telegraf pe dinăuntru. Devenise un soi de „doamnă(domnișoară!)  de fier” , mult înainte deci de a apărea originalul, la nemți. Adio, șuetele noastre în pauzele dintre cursuri, adio escapadele la munte, de la finalul de săptămână, adio farse făcute profesorilor antipatici. Domnișoara – pe atunci tovarășă! – devenise “oficială” până și cu cele  mai bune prietene și ferească sfântul să dea cuiva o mână de ajutor . Deși putea. Devenise în schimb foarte atentă la ceea ce se vorbea, în cercul nostru de prieteni, ceea ce ne-a făcut, la un moment dat, să sporim cota de prudență. La un moment dat însă, o verișoară de gradul I a respectivei a avut proasta inspirație să nu se mai întoarcă dintr-o excursie în Vest și…gata cu Dosarul! La următoarele alegeri, colega noastră s-a reîntors în banca muritorilor de rând.. Unde a găsit numai chipuri încruntate și mult mai puțini prieteni. Aproape deloc.
Exemplul 3. Un vecin de-al părinților mei a devenit, la un moment dat, secretar de stat în Ministerul Invățământului. Tot pe vremea lui Ceaușescu. Brusc, o mașină oficială a început să oprească, în fiecare dimineață, în fața blocului nostru,pentru a-l duce la Minister, omul a devenit un distant purtător de costum la patru ace, iar soția sa – o purtătoare…de nas pe sus. Comunicarea cu restul vecinilor a ajuns pe butuci. Fiul lor, de-o seamă cu mine, băiat de zahăr altminteri, primise indicații clare de la părinți să se amestece cât mai puțin cu noi, cu “plebea”. La școală, profesorii îi adăugau, din oficiu, un punct-două la note, ca un soi de „taxă” pe funcția tatălui. Evident, lucrurile nu au durat la nesfârșit. Ceva s-a întâmplat, părintele a revenit „în rândul lumii”, costumul a  fost înlocuit cu cămași în carouri cu mânecile suflecate, iar autoturismul bleumarin cu număr oficial a fost înlocuit cu Trabantul ancestral. Amândoi soții au făcut eforturi uriașe pentru a redeveni populari, lucru care nu le-a mai reușit niciodată..
Una peste asta, povestea cu „a lăsa loc de bună-ziua!” nu este nicidecum desuetă. Valul  acela nărăvaș, care ne mai ia de multe ori pe sus, atunci când ne trezim cu sacii-n căruță, trebuie domolit la modul cel mai înțelept. Oamenii din rândul cărora ne desprindem – și mai cu seamă prietenii – trebuie prețuiți în continuare, căci nu se știe niciodată când zbenguiala destinului ne va readuce printre ei și vom dori, mai mult decât orice pe lumesa asta, să-i regăsim neschimbați..

Femei de 10 pe Facebook