Ea și El Ultimul romantic

Crezi în oameni?

Naiv. Trist sau poate chiar fraier se vor grăbi mulți să spună. Nu că eu nu mi-aș da cu ceva în cap sau nu mi-aș mușca limba, dar ce să-i faci, și eu, ca și multe alte inteligente și bine crescute exemplare de bun simț, cred în oameni.
Nu-s credul, e o diferență de termeni. Nu mă prostești cu una cu două, să fim înțeleși! Am capacitatea de-a citi dincolo de cuvinte, dar asta-i o esențială și dobândită trăsătură de caracter! În schimb acord șanse, acord încredere și construiesc un soi de familiarizare cu ideea unei povești dintre oameni care au mai multe lucruri în comun.
Că se trădează mult nu mai are rost să comentăm și nici că prostia-i la ea acasă atunci când dintre toată multitudinea asta de informații, lucruri și trenduri din jur, personajele cu pricina preferă tot lovirea mișelească pe la spate.
De fapt, cu asta am eu o problemă. Admir verticalitatea și pumnul primit fix în față. Mă-nvinețesc, rămân cu sechele, bag o compresie, dar măcar știu că trece și psihic sunt confortabil cu ideea că am avut parte de un adevăr trântit corect.
Dar când vrei să faci alte acțiuni, de tip perversiuni, prin alte colțuri, și să construiești cotituri favorabile nu mai ține de nici un fel de intuiție sau strategie. De ce să mă trântești când nu-s pregătit, când n-am armele încărcate?
Demnitatea nu e altceva decât a primi sau a da, cu fruntea sus, lovituri. Atunci ai tot dreptul să fii semeț și-atunci poți zâmbi. Restul nu e altceva decât o cantitate neglijabilă care încarcă și mai mult și mai urât mirositor tabloul josnic al lipsei de educație, de onestitate, de prietenie sinceră.
A crede în cei din preajma ta, a le oferi o parte smulsă din rațiunea și spațiul tău nu e nicidecum o vanitate, o inconștiență, sau cum preferă mulți să considere, o paradigmă ce ține mai mult de spitalul de nebuni, decât de-o epocă în care fiecare piere pe limba proprie și dă rapid din coate pentru a ajunge cât mai simplu și mai conscis în partea de sus a piramidei.
Să nu-ncepeți și voi, vă rog, cu poveștile voastre. Știm că-i sport național și eu am o problemă oricum cu cei ce artă cu degetul fără să se uite înainte în ograda lor. Păi n-am cum, dar chiar n-am cum să spun ceva, despre cineva, dacă și eu mă știu la fel de mojic și mizerabil. Ce nu fac eu în schimb e faptul că nu lovesc pe la spate! Nu-mi trimit sms-uri cu spirit de trădare doar pentru că în felul acesta mi-aș pune la păstrare un loc călduț și bine așezat. Nu mă interesează cine crede asta sau nu.
Eu în schimb cred în oameni! Și chiar dacă mă-nșel în anumite situații, nu disper. M-am călit cumva și mi-am dat seama că cel mai bun remediu la astfel de lovituri este cunoașterea, descoperirea, dorința de a fi conectat prin conexiunile celor din jurul tău. Adică viața mea e de ani buni un continuu Facebook! A
dun chipuri și trădări, păstrez lângă mine ce-i bun și nu dau cu șutul. DA, eu nu întorc moneda! Nici celălalt obraz, pentru că povestea asta biblică nu mă caracterizează ( o să povestesc într-o zi, cu lux de amănunte, dure și deloc părtinitoare de ce țin de fiecare dată să aduc asta în discuție).
Eu pun la păstrare momentele bune și iau lucrurile ca atare. Fără așteptări. Cât pot să-ndur. Nu știu dacă-i bine sau rău, dar am impresia că viața, pentru a putea funcționa la capacitățile sale normale, are nevoie ca noi să credem în cei de lângă noi, asta pentru că motorul ei nu e doar diesel, e cu mulți cai putere și are nevoie de multă înceredere pentru a continua! Așadar, crezi sau nu crezi?

FOTO-ANA MARIA HALALAI

Femei de 10 pe Facebook