Alice în Țara Mirărilor Femei de 10

Cine sunt eroii?

 

Alice m-a pus în în dificultate, zilele astea, cu întrebări despre evenimentele ultimei noastre revoluții. Era firesc să fie preocupată, din moment ce presa nu spune nimic relevant, iar această variantă a eroinei noastre nu a fost martoră la ele, pentru că nu exista pe atunci; locul ei de baștină, Țara Mirărilor noastre cotidiene, a luat ființă abia după revoluție.
Una dintre întrebări privea chiar sensul distincției ce se făcea în presa anilor 1990, despre ceea ce am trăit cu adevărat în decembrie 1989 -„a fost revoluție”, spuneau unii; „au fost doar niște… evenimente”, spuneau alții, înclinați să o considere lovitură de stat. Timpul, însă, a lăsat să se clarifice de la sine ce a fost; poate că începuse ca o lovitură de stat și bulgărele tot mai mare al transformărilor s-a îndreptat către un alt regim politic și o schimbare a întregii organizări socio-economice.
O altă întrebare preluată de Alice a fost cunoscuta, obsedanta și tot mai trista: „Cine-a tras în noi după 22?” Am recunoscut că și eu eram atât de dornică să aflu răspunsul, încât, într-un joc cu nepoțelul meu care avea cinci ani, punându-i întrebări cât mai complicate pentru a-i provoca spontaneitatea cu care încerca să iasă din încurcătură, l-am întrebat și eu asta, fără alte explicații. Surprinzător, mi-a răspuns cu o atitudine asemănătoare autorităților de pe atunci: „Nu știu acuma, lasă-mă, că sunt obosit…”
Dar cea mai surprinzătoare întrebare a fost dacă au existat cu adevărat eroi, din moment ce peste tot se vehiculează ideea că revoluția asta nici nu a fost a noastră, că nu a fost o mișcare spontană, că „ne-au făcut-o alții”, că altminteri „mămăliga nu explodează”, că sunt atâția impostori cu certificat de revoluționar; unii nici n-au ieșit din casă de frică, alții aveau vârsta de grădiniță pe atunci, alții s-au numărat printre opozanții manifestanților pașnici de pe străzi, alții s-au împăunat cu te miri ce strigăt într-o amorțită piață de provincie, ca formă supremă de eroism etc.
Mi-am dat seama că, față de generațiile tinere care nu au prins acele vremuri, avem o datorie solemnă: aceea de a nu obosi să le relatăm, să rememorăm în fața lor tot ceea ce știm, ce nu se transmite în media, tot dramatismul și eroismul unor oameni simpli, curajoși, inocenți, care ne-au adus libertatea și care nu se mai pot apăra de valurile astea de denigrare sau ignoranță. Indiferent în ce foruri internaționale și naționale s-ar fi articulat scenariile posibile ale revoluției, acei oameni martirizați atunci au protestat cu o revoltă autentică și asumându-și riscul morții; mai mult, sloganul cel mai mișcător al lor era: „Vom muri și vom fi liberi!” Asta arată că erau dispuși să moară chiar dacă nu ar mai fi apucat să se bucure de libertate, ci, poate, doar copiii și nepoții lor. Adică noi, cei de azi.
E suficient să vizitezi Cimitirul Eroilor, sau să-i întrebi pe cei ce și-au pierdut atunci prieteni, rude, colegi, sau doar să cauți pe net liste cu „eroi martiri ai revoluției” și ceva din tragismul acelor zile te va ajunge din urmă și te va face mai recunoscător pentru libertatea de acum. Eroii adevărați au chip, au nume, au destine frânte; au lăsat în urmă văduve, orfani, părinți care au albit într-o noapte, de suferință.
Și pentru că numele eroilor trebuie pomenite, iată câteva: Cristian Dumitrașcu, împușcat în inimă, în timp ce ascultase chemarea de a merge să apere de teroriști clădirea Radio-ului; a lăsat în urmă un copil și o soție însărcinată; Maria Ion, pensionară și Maria Andrei, muncitoare, ambele împușcate în cap pe patul de spital din Timișoara, unde erau tratate pentru rănile căpătate la protestele de stradă; Corina Roșca, o fetiță de doar 6 ani, împușcată în cap într-un spital din Brașov; Jean Louis Calderon, jurnalist francez, corespondent de presă, victimă a unui accident în Piața Palatului, zdrobit de un tanc; Emil Măgureanu, medic, împușcat în cap în propria-i casă, prin fereastră, cu un glonte exploziv… Lista e mare și merge până la celebra „Safta florăreasa”, pictura lui Luchian de la Muzeul de Artă al României, împușcată și ea în inimă.
Misterul sau secretul care să explice asemenea crime încă rămâne ca să ne bântuie, ca să ne amintească prețul de sânge al democrației noastre strâmbe. Ăsta a fost răspunsul pe care Alice și l-a dat singură la ultima ei întrebare: de ce oamenii strigau pe străzi, în 1990, „Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”

 

Femei de 10 pe Facebook