banner marshal garden
Declarație de dragoste Femei de 10

Cele mai multe războaie au fost declanșate de bărbați

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XVI-a ediție a concursului:

 –Mi-e teamă că te transformi treptat – exact ceea ce îmi doream să nu se întâmple – într-un avocat al cauzei femeii, în vechiul şi interminabilul război – moral, politic, social, uneori şi juridic – dintre bărbat şi femeie.

Eu vreau să înţeleg, nu să pledez în favoarea unei părţi.

Chiar din răspunsul tău reiese că femeia nu crede cu adevărat în ceva, ci vrea doar să fie la înălţimea aşteptărilor bărbatului: „Ea va rămâne stabilă, mereu alături, ajutându-te să creşti, să-ţi îndeplineşti năzuinţele, să-ţi scrii opera. Când va încerca să facă la fel, va deveni o femeie incomodă, lipsită de sentiment matern, stearpă şi te vei dezice de ea.” Dar, Doamne iartă-mă!, mai dă-l dracului de bărbat, şi ce dacă se dezice de ea? O operă – artistică, ştiinţifică – este mai importantă decât să fii în graţiile unui mascul păros, ciolănos, cu glasul gros sau chiar cavernos.

Nu cumva avea dreptate G.Călinescu când făcea un joc de idei sarcastic (citez din memorie): „Pe Ovidiu mi-l pot imagina contemplând marea, pe o femeie nu mi-o pot imagina decât contemplându-l pe Ovidiu.”?

Decenii la rând am susţinut rubrici de „poşta redacţiei” şi, dintre miile de necunoscuţi care mi s-au adresat, trimiţându-mi încercările lor literare, am identificat câteva sute de tineri talentaţi şi am urmărit evoluţia lor ca posibili scriitori. În marea lor majoritate aceşti aleşi au eşuat. (Am mai spus: memoria mea e un cimitir de talente.) Băieţii – din motive diverse, fetele – din unul şi acelaşi motiv: au devenit femei şi şi-au pierdut credinţa în literatură. Viaţa lor a fost marcată decisiv (de cele mai multe ori în rău) de bărbaţii pe care i-au iubit. Aşa cum în biografia lui Picasso există o perioadă albastră şi o perioadă roz, în viaţa lor există o perioadă Nelu, o perioadă Gică ş.a.m.d.

S-ar putea să spui că femeia preferă viaţa, nu ideea (deşi mie ideea mi se pare mai viaţă decât viaţa). De altfel, Jacques Prévert (un bărbat!) declara într-un poem (citez tot din memorie): „Dintr-un muzeu în flăcări, aş salva pisica.” Fiecare optează, bineînţeles, pentru ce crede de cuviinţă, nu pretind că ştiu cine are dreptate. Dar te rog să-mi explici (ca martor, nu ca avocat) ce e în mintea femeii când vorbeşte despre teorema lui Fermat sau despre sonetele lui Shakespeare şi de ce chestiile astea par să o intereseze doar ca să câştige aprecierea unui bărbat?

 – Probabil că pledând, cum zici, pentru „cauza femeii”, am gafat de două ori, susţinându-le pe faţă şi recunoscându-le dependenţa de bărbaţi. Femeilor, care ne citiţi, rămâneţi alături, jocul meu va fi unul subtil, de acum, şi pervers, vă voi apăra cauza, dar va părea că sunt detaşată şi fără implicare!

Vrei să ştii cum este o femeie? Încerc să ţi-o reconstitui mozaicând-o din femeile zilei şi ale nopţii, din mine, luând părţi pe care tu mi le ceri. Nu pot să-ţi spun decât ce simt, ce ştiu, iar pe bărbaţi îi pot doar iubi, pe femei, le pot admira.

Mai sus vorbeam despre sentimentul matern al femeii, despre femeia pe care mi-o închipui eu chemând pisoii cu „Hai la mama!” (şi Claudia Golea o face cu pisoiul Moonlight, în Flower-Power Tantra!), despre cea care pare că este mai îngrijorată de sănătatea bărbatului decât de aspiraţiile lui. Şi ce e rău în asta? La ce îi foloseşte ei opera ştiinţifică dacă trăieşte într-un mediu arid, lipsit de dragoste? Să se gândească la spiritul umanităţii – de ce ar face-o? Ea este spiritul care determină frumuseţea vieţii şi a scrisului.

Când vrea să se asigure că bărbatul ei este sănătos fizic şi îi va fi alături mult şi bine, înseamnă că îl iubeşte, aceste gesturi sunt o dovadă de iubire şi de protecţie. Rolurile sunt puţin schimbate aici, el este cel vulnerabil la artă, la ştiinţă, ea, cea care îl are în grijă. Şi ştii şi tu, „nimic nu poate creşte la umbra marilor stejari”, ca să fiu lirico-înţeleaptă. Bărbatul e ca un copil răzgâiat, vrea să fie în atenţia femeilor, vrea să fie îngrijit, să i se ofere ocazia să poată şi el, la rândul lui, să devină protector, dar şi să aibă libertatea de „a privi” nestingherit peste gard. Puţini sunt bărbaţii care se bucură de succesul iubitei/soţiei, o încurajează şi îi rămân alături, fără nicio urmă de reproş sau nemulţumire.

Avocatul din mine trece acum de partea bărbatului, ca în jocul de şah jucat de unul singur, şi observă că, uneori, femeia e pisăloagă, obositoare şi nu ştie să asculte, nici să fie curioasă, Dumnezeu ştie ce i-a pus în compoziţie. Cred că se complace în starea vegetală mai mult decât e necesar şi ratează sensul existenţei, acela de a fi femeie. Pentru ea este mai interesant să trăiască fără a face concesii, fără a se simţi dependentă de un bărbat care i-ar putea arăta şi o altă realitate.

Femeile talentate, cele care aleg „perioada Gică”, sau cum s-o mai fi numind, nu trăiesc, ci mimează viaţa. Eu nu aşa o înţeleg. A renunţa să scrii, sau să faci orice, dacă asta te împlineşte, este echivalent cu a renunţa la tine însăţi ca femeie. Ar mai exista o explicaţie, când spui „opera artistică” te poţi gândi şi la desăvârşirea unei gheişe?

Dacă acceptăm că femeia este parte din bărbat şi nu invers, atunci se explică dorinţa de a-i fi mereu în preajmă, de a-i pătrunde sub omoplaţi. Dar nu oricum, ci prin artere, prin orificii, prin sinusuri. Nu se poate altfel, femeia are nevoie de bărbat în sensul real al cuvântului, ca mascul şi ca fiinţă puternică, sau mai puternică decât ea; ştie că doar susţinându-i orgoliul masculin, îl poate avea în acest fel. Poate că găsim aici şi puţin masochism, dar dacă asta o face fericită, de ce nu? A durat mult până femeia şi-a câştigat libertatea, nu ştiu de ce, chiar dacă numeric este superioară bărbatului, şi mă tem de expansiunea acestei năzuinţe a ei. Eu cred că în acest moment, în secolul douăzeci şi unu, cei doi sunt la egalitate şi fiecare poate inventa ce-i place. Dar cel mai important este să se reinventeze cuplul degajat, imaginativ, neangajat într-o eternă competiţie, liber, cu irizări de flower-power.

Oricum ai lua-o, afectivitatea femeii rezonează mai bine cu sonetele lui Shakespeare decât cu teorema lui Fermat, şi marile opere literare sunt scrise de bărbaţi care pot rămâne destul de feminini în sensibilitatea lor. Femeile se pot regăsi mai uşor într-o operă literară chiar fără să cunoască elemente de teorie literară, iar cele care se pot şi rupe de propriul narcisism reuşesc să creeze opere de o rară sensibilitate şi frumuseţe. La începutul carierei sau la începutul schizofreniei.

Ca să vorbeşti despre teorema lui Fermat, trebuie să aibă aplicabilitate la viaţa ta zilnică, să crezi în ea. Şi să ai inteligenţă matematică. Habar nu am de ce mie îmi lipseşte o astfel de inteligenţă, ori altora. Nu văd asta ca pe un handicap şi m-am mai liniştit aflând de pe Google că Marie–Sophie Germain (1776-1831), pionieră a teoriei elasticităţii, se numără printre matematicienii care au adus demonstraţii în teorema lui Fermat. Bine că apare şi o femeie pe acolo. Cu toate astea îmi place mai mult Wirginia Wolf. Cred că teoremele implică reguli, regulile sunt apanajul bărbaţilor, iar femeilor nu le plac regulile decât cele instituite de ele, care nu mai se numesc reguli.

Sonetele lui Shakespeare au o rigoare matematică, se aseamănă cu teorema lui Fermat, dar această matematică îmi place, mă inspiră, caut să o descifrez fără să mi-o ceară nimeni. Corespunde nevoilor mele, însă dacă vreau să impresionez preţ de câteva minute, mă documentez şi vorbesc în formule (chiar dacă nu pricep nimic), nu mai mult. E o practică masculină, a băieţilor, de a învăţa lucruri noi pentru a cuceri o fată. O fac şi eu câteodată, dar nu e un obicei (Mi-am amintit de personajul Ela, din Ultima noapte…, cum mergea la cursurile de matematici, fără să înţeleagă nimic, doar ca să-i fie alături lui Ştefan).

Cunosc o tânără profesoară de matematică (cu toate dimensiunile standard!) atât de seducătoare încât majoritatea elevilor ei sunt olimpici. Nu vorbeşte despre literatură, dar e curioasă când o fac eu, se emoţionează şi mă gândesc cum aşază ea matematic în minte toate poveştile mele: a+b=c – bărbatul blond + femeia brună = o poveste. Apoi complică gândind la funcţii derivabile.

 

Nu-i aşa că e mai frumoasă literatura?

Femeile cred în ceea ce fac mai mult decât bărbaţii, şi ei recunosc adesea asta, ele sunt perseverente, meticuloase, serioase. Când vor să impresioneze, chiar reuşesc, dar nu cred că o fac pentru bărbaţi, neapărat. De ce crezi asta? Când ai fost impresionat ultima dată de o femeie, credeai că şi-a pregătit îndelung reprezentaţia, nu o credeai în stare de aşa ceva? Ce s-ar întâmpla dacă peste noapte toate femeile ar deveni „bărbate” şi s-ar bate în teoreme cu semenii mascu(lini), unde ar dispărea naivitatea de pe pământ?

Ştiu că prezint doar partea care mă satisface pe mine, că sunt şi femei-femele, rele de gură, pisăloage, taciturne, infatuate, dar cele mai multe războaie au fost declanşate de bărbaţi.

 

 

Etichete

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Subtilitate maximă:”Femeilor, care ne citiţi, rămâneţi alături, jocul meu va fi unul subtil, de acum, şi pervers, vă voi apăra cauza, dar va părea că sunt detaşată şi fără implicare!”. Subtil af boy

Femei de 10 pe Facebook