Stimată redacție, am văzut că , în emisiunea dvs de joi ” Femei de 10, Bărbați de 10″, supuneți dezbaterii poveștile de viață ale unor telespectatori. Am admirat-o pe doamna Mihaela pentru curajul de a veni să discute public despre drama vieții sale, alături de un bărbat alcoolic și violent pe deasupra și am prins curaj să va împărtăsesc și eu problema mea, deși mi se pare mult mai delicată și mai complicată. Nu sunt sigură că o veți publica , iar dacă o veți publica și, la o adică, ați supune-o discuției în emisiunea ” Femei de 10, Bărbați de 10″ , nu sunt sigură că aș avea curajul să apar în public, pentru a vă răsounde la întrebări. Deși, va mărturisesc, am mare nevoie de un sfat, de mai multe chiar, pentru că impasul în care mă aflu nu-mi mai dă pace…
Eu și soțul meu suntem căsătoriți de opt ani. Ne-am iubit încă din școala generală și ne iubim enorm și astăzi. Ne-am dorit din prima clipă un copil, însă acesta a întârziat să apară. După mai mulți ani de încercări eșuate, ne-am adresat medicilor. Părerile lor au fost împărțite: ba că soțul ar putea avea niște probleme, ba că eu aș putea fi cauza, ba că suntem amândoi sănătoși, dar din cauza stresului, eu nu rămân însărcinată. Copilul devenise obsesia vieții noastre de familie. În disperare de cauză, anul trecut,eu am hotărât să-i povestesc despre situația în care ne aflam lui Matei, cel mai bun prieten al nostru. Matei a fost coleg de facultate cu soțul meu. Este văduv și de când a rămas singur, a devenit practic al treilea membru al familiei noastre. Este un om deosebit și ne-a ajutat de fiecare dată la greu. Matei mi-a ascultat atent povestea și după câteva zile de tăcere mi-a propus o soluție. O soluție extremă, care mi-a provocat multe nopți de neliniște. M-am frământat câteva săptămâni după care, cu greu, am acceptat-o….După o relație scurtă cu Matei, foarte bine calculată, testul de sarcină mi-a ieșit în sfârșit pozitiv….
Nu pot să redau în cuvinte atmosfera din casa noastră. A fost cea mai fericită zi, atât pentru mine cât și pentru soțul meu. În decembrie, anul trecut, am devenit părinți și viața noastră a devenit mult mai împlinită. Dar, totuși, ghinion. Invitați fiind la Matei acasă, de ziua lui, fix pe 13 septembrie, fatidica zi de 13, soțul meu a găsit întâmplător în casa prietenului nostru o fotografie în care Matei ne ținea în brațe fiul. Nu știu dacă l-a șocat neapărat asemănarea – cred eu izbitoare – între Matei și fiul nostru. Cert este că au urmat acasă niște întrebări din partea lui, niște minciuni din partea mea, iar în sufletul soțului meu s-a cuibărit o neliniște. A devenit apoi groaznic de tăcut. Situația continuă și astăzi. Nu mai comunicăm ca înainte, iar în casă pare a pluti ceva rău. Mie la rându-mi îmi vine din ce în ce mai greu să țin în mine această uriașă taină. Oare e bine, mă întreb și vă întreb, să continuăm ca până acum, sau putem considera că Dumnezeu ne-a dat un semn, în acea zi de 13, și că e momentul să se afle adevărul? Și cum va schimba, oare, acest adevăr viața noastră?
Cu stimă,
Elena
Comentează