Bombănelile Marinei Editoriale

Bărbații – paradoxuri pe două picioare!

 

Știti ce am observat? Cu cât îi oferi mai mult unui bărbat, cu atât primești mai puțin de la el. E un paradox, iar noi, femeile, călcăm foarte des în capcana lui. Ne îndrăgostim, staționăm în faza de gâsculițe cu stomacul plin de fluturi și , de cele mai multe ori, ne facem preș în fața minunaților urmași ai lui Adam. O mare de preșuri colorate suspină sub soare, visând la dragoste eternă și fiind gata să ducă toți bolovanii lui Sisif, spre toate orizonturile, pentru a le face pe plac.
Nu vă amăgiți! Nu vă dați peste cap – peste căpșoarele astea bălaie, roșcate, brunete, frumos coafate prin saloanele de fițe : nu merită să vă osteniți să fiți mereu așa cum își doresc ei, uitând , practic, de voi! Sunteți mai mult decât un suflet anexat sufletului lor.
Am povestit, în viața mea, cu sute de femei. Prietene, amice, cunoștințe întâmplătoare sau invitate prin emisiuni. Multe, prea multe mi-au dat de înțeles că există această legătură de inversă proporționalitate : cu cât mai fierbinte le era iubirea către ei, bărbații, cu toate diversele-i manifestări, cu atât mai “subțiri” erau dovezile lor de iubire. Lor, adică ale bărbaților.
Am încercat să le deslușesc, acestora din urmă, mecanismul gândirii. Să demontez rotițele dințate, care le mișcă judecățile și, mai apoi, faptele. De ce procedează așa? Se obișnuiesc, oare, cu noi, la pachet cu iubirea noastră? Nu mai simt, oare, nevoia să ne demonstreze zi de zi, ceas de ceas, că ne iubesc nesfârșit și că ne așează în centrul universului lor? Or fi, pur și simplu, niște comozi incurabili și, odată victima cucerită, consideră că nu mai trebuie să direcționeze către ea eforturi de menținere a iubirii? Sau asistăm, pur și simplu, la o manifestare a unui caracter mârșav, construit pe un principiu totalmente strâmb : “primești, la ce bun să și dai?”
Duduile mele mi se plângeau că toate strădaniile lor de a-și răsfăța soții “ca la carte”, de a-i absolvi de o mulțime de treburi care, în regulamentul nevăzut al relației de cuplu, ar fi trebuit să le revină, toate acestea se duceau pe Apa Sâmbetei. După ani și ani de conviețuire și dăruit iubire, se trezeau alături cu niște ghiolbani insensibili, care, considerând că toate acestea li se cuvin, nu numai că deveneau “suficienți” și zgârciți în revanșe, dar le și tratau ca pe niște sclave pe moșia lor, exploatându-le copios, fizic și sentimental.
Nu v-ați săturat? – le întrebam. Ce-ar fi să întoarceți foaia? Să instituiți regula “ce dai, aia primești!” și să le taxați fără milă fiecare gest de mojicie cu care vă remunerează faptele bune, cuvintele frumoase, gesturile tandre? Ce-ar fi să vă întoarceți fața și către voi însevă, să descoperiți că existați și în afara lor, că sunteți frumoase, puternice, fermecătoare și că meritați de la viață tot ceea ce este mai bun? …Simțindu-și “jucăria” în pericol, se vor trezi! Se vor îngrozi brusc la gândul că v-ar putea pierde. Vor constata că mângâierile voastre sunt mai rare, zâmbetele mai reținute. Că așternutul foșnește mai neprietenos și parcă întreaga Planetă se învârte scârțâit.. Vă vor oberva “prezența absentă”, vă asigur. Le va lipsi permanenta voastră “disponibilitate”. Unii se vor simți fără mâini și fără picioare. De fapt, ceea ce le lipsește, este sufletul. Îl puteți cultiva, dispărând. Transformându-vă. Iubindu-i în continuare, însă înțelept și reținut. Încercați și veți vedea că, iubindu-i , aparent, mai puțin, sau în orice caz, mai puțin manifest, veți primi brusc, din partea lor, mult mai multă iubire. Adică, aceea pe care o meritați!
E timpul ca paradoxul sănfuncționeze și în sens invers!

Femei de 10 pe Facebook