Declarație de dragoste Femei de 10

Asemenea ocnaşilor legaţi unul de altul…

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XXIV-a ediție a concursului:

 – Îmi place faptul că nu crezi în apropierile datorate tristeţii. Totuşi, din ceea ce am observat de-a lungul anilor, am înţeles că, dimpotrivă, cele mai multe femei tocmai momentele de tristeţe ale unui bărbat le aşteaptă, ca să-i aline suferinţa şi să-l facă dependent de ele. Asocierea unui bărbat şi a unei femei prin bucurie e frumoasă, e pură, e un zbor aripă lângă aripă în înaltul cerului. Dar asocierea prin deznădejde e stabilă, ca aceea dintre un şchiop şi o cârjă. Eu cred, totuşi, că femeile, în general, nu au curaj să rişte. Că, în loc să se avânte în necunoscut, împreună cu bărbatul iubit, într-un moment de entuziasm, preferă să i se devoteze atunci când el are nevoie de ajutor şi să câştige astfel anumite drepturi asupra lui. Şi găsesc şi o justificare pentru această precauţie a femeii în faţa ruletei vieţii: în fiinţa ei există proiectul secret al maternităţii, care o obligă să aleagă întotdeauna varianta sigură. Ea nu alege pentru ea, ea alege pentru ea şi pentru copil.

Ce simte femeia când bărbatul o cheamă într-o aventură, dorinţa şi spaima de a-l urma, sau doar spaima? Sau i se pare că invitaţia lui e o dovadă de imaturitate?

 – Avem percepţii diferite, nu neg că aşa este, multe femei rămân lângă bărbaţii lor pentru a-i face dependenţi de ele, şi asta le umple sufletul de mulţumire, dar eu nu sunt aşa şi nu împărtăşesc acest mod de dominaţie. Aş milita în Piaţa Primăriei pentru relaţiile libere, aerisite, în care nimeni nu e captiv în cuplu, în care cuplul durează doar în limita bunului-simţ. Dincolo, e criză, suferinţă, frustrare, minciună, plictis. Asta ar fi ideal, dar, din păcate, deseori ne e frică să riscăm, gândindu-ne la tot felul de obstacole ce ne-ar împiedica să fim fericite, derizorii, desigur.

Rezist pentru copil este primul obstacol. Cum să-l smulgi de lângă tatăl lui, cum să-i iei din camera lui, ce îi poţi oferi tu? Te va acuza copilul mai târziu că nu ai fost în stare să rezişti? Ce îi vei spune seara când vă culcaţi singuri? Dar dacă va apărea un alt bărbat? Cum îl vei introduce în viaţa copilului fără să pari vinovată?

Ce va spune lumea este, cred, al doilea obstacol în conştiinţa femeii, cu gândul la prejudecăţile celorlalţi, mai cu seamă ale femeilor care nu au fost capabile să se rupă şi să înceapă o nouă viaţă. E greu să fii o mamă singură în mijlocul unui popor în care femeia primeşte încă bătaie şi transmite secretul din mamă în fiică, fără să reclame agresiunea bărbatului, dintr-o grijă exagerată pentru imaginea familiei. Înclin să cred că femeile au un puternic spirit de sacrificiu datorat maternităţii pe care o manifestă, nu doar faţă de copii, ci şi faţă de soţi. Se pierde mult din esenţa feminităţii, cum e înţeleasă conform DEX online, „totalitatea trăsăturilor care constituie specificul caracterului feminin”, în detrimentul maternităţii; pentru femeile care îşi pierd frumuseţea fizică, graţia, maternitatea e o soluţie, ele compensează printr-o manifestare exagerată de afecţiune faţă de cei apropiaţi.

Ne-am obişnuit ca mamele noastre să arate în acest fel şi nu ne-am putea-o imagina pe mama altfel decât plinuţă, transpirată, mereu mirosind a găteli, îmbrăcată în croieli clasice, adormind la televizor. Sunt şi altfel de mame, dar eu nu mă refer la ele acum (mereu îmi vine în minte Mihaela Rădulescu!), ci la procentul ridicat pe care îl întâlnesc pe stradă, la cumpărături, în supermarket, la piaţă.

Cum mă voi descurca este o altă piedică, nejustificată. Dacă şi-ar face socotelile, femeia ar observa că banii i-ar ajunge, mai ales dacă e singură… Dar ce fac eu acum, o pledoarie feministă: „femei din toată lumea, eliberaţi-vă!”!!! Nu vreau asta, aşa că mă voi opri.

Îmi place cum spui că asocierea prin deznădejde e stabilă, ca aceea dintre un şchiop şi o cârjă, în ciuda susţinerii, şchiopul visează să scape de cârjă, să o arunce, ajunge să o urască gândindu-se la ziua când va păşi liber! Această apropiere este din necesitate şi este posibilă, însă ea poate rămâne la acest stadiu până la moarte, şi nu e o relaţie. Cei doi simt că a se desprinde unul de altul poate înseamna chiar moartea şi asta îi face să se urască, sau măcar să pozeze astfel, fără vreo mustrare, fără chiar să-şi dea seama. Viaţa lor e un chin zilnic, nu mai au scăpare, asemenea ocnaşilor legaţi unul de altul.

Există şi oameni care se iubesc, aceia mă emoţionează ori de câte ori îi văd pe stradă, în parc. Sunt frumoşi, frumoşi în seninătatea lor, se ţin de mână şi zăbovesc cu privirea unul asupra altuia. Nu au vreme de alţii, îşi aparţin şi timpul le este măsurat. Nu ştiu cum au trecut peste atâtea obstacole din tinereţe, admir femeia şi respect bărbatul, acolo cred că jumătăţile androginului agonic s-au întâlnit, miraculos! Vorbesc aceeaşi limbă, privesc aceleaşi lucruri, respiră egal. Nu cunosc de aproape un asemenea cuplu şi nici nu cred că îmi doresc, ar fi complicat să descopăr că magia dispare.

În altă situaţie, cei doi parteneri, amândoi îndureraţi, îşi pot consuma doliul împreună, înţelegându-se foarte bine unul pe celălalt. Mi-i închipui, el făcând piaţa, ea gătind, mergând împreună la cele două morminte, fericiţi în durere, împărtăşindu-şi poveşti din tinereţe şi creând aparenţa unei iubiri. E o legătură puternică şi durabilă, dar nu implică decât o parte din ingredientele iubirii, nu suficiente cât să vorbim despre iubire.

Să mă gândesc şi la altfel de situaţii de apropiere, el trist şi ea nu. Ce vrea ea să demonstreze? Că bărbatul e în regresie, şi poate să îşi exerseaze maternitatea (a câta oara!?) tandră asupra lui. Şi ca în orice normă, există şi abatere, în cazul unei eventuale relaţii, s-ar putea ca el să vrea să iasă din „starea de rănit”, dar nu şi ea din cea maternă. Atunci relaţia se rupe, ca în jocul Podul de piatră, îţi aminteşti?Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat. / Vom face altul pe mal în jos, / Altul mai trainic şi mai frumos.”

Dar dacă doar ea e tristă? Nu cred că el îi va decoda corect tristeţea. În primul rând, se va privi în oglinda orgoliului masculin (ca să fiu misandră!) şi îşi va spune „are nevoie de mine, puternicul, frumosul, unicul, ea, neputincioasa, neajutorata”, apoi apropierea poate evolua. În cel mai bun caz, finalul va fi unul închis, în care cei doi „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Dar, ştii ce mi-a spus odată un bărbat? Că vouă nu vă plac femeile triste, mereu triste, aşa că, dacă nu reuşeşte să o scoată din această stare, o părăseşte.

Orice aş scrie eu aici, oamenii au nevoie unii de alţii, fără să-şi pună întrebarea cât va dura, iar atunci când se simt singuri, când simt durerea, să nu fie ignoraţi. Suntem atât de vulnerabili, chiar şi când ştim că cel/cea care ne ascultă nu e, poate, persoana potrivită, dar continuăm. Nesiguranţa ne dă aerul unor melci care îşi ridică temători tentaculele şi îşi oferă graţia privitorilor. Se vor apropia şi cei sensibili la un asemenea moment de maximă graţie, dar şi cei care vor să studieze fenomenul, cel mai grav e că se vor apropia şi consumatorii de melci. Cred că o dezămagire în aceste momente este traumatizantă, iar melcul din noi rămâne multă vreme închis în cochilia lui. Vezi, uneori vorbesc nu doar despre ce simte femeia, ci despre amândoi, pentru că îşi determină comportamentul, nu îi pot separa. Pentru a spune cum e să fii femeie, ai nevoie de un referent, de un termen de comparaţie. Nu ştiu cum e să fii bărbat decât la nivelul superficial, dobândit din cărţi, experienţe împărtăşite mie de femei sau bărbaţi, subiective, deci.

Femei de 10 pe Facebook