banner tex carrefour
Alice în Țara Mirărilor Femei de 10

Asemănări mai mult sau mai puțin fatale

Vi s-a întâmplat să întâlniți persoane necunoscute care semănau foarte mult, din punct de vedere fizic, cu altele, care vă erau familiare? Când a apărut ocazia de a interacționa cu ele, nu-i așa că ați avut tendința inconștientă de a le trata ca și cum ați fi știut câte ceva despre ele, transferând asupra lor diverse percepții pe care le aveați față de „originalul” familiar? Mi s-a întâmplat să descopăr, într-o călătorie la Iași, o asemănare fizică uluitoare între un individ de acolo, amicul unor cunoștințe, și un concitadin al meu, care avea un deosebit simț al umorului. Prima mea reacție a fost să-i atribui acelui necunoscut simțul umorului și să-l întâmpin cu o glumă care ar fi constituit un cod comun cu „originalul”. Însă reacția placidă a aceluia m-a readus imediat la realitate; era ca o confuzie de persoane. În alte situații, mai ales în cazul gemenilor, se speculează asemănarea fizică tocmai pentru diverse oportune sau inoportune substituții de persoane; uneori, farsele reușesc, pentru că un frate geamăn poate imita suficient de bine personalitatea și comportamentul fratelui pe care-l substituie. La un nivel superficial de interacțiune, diferențele flagrante nu apar.
În filme și în romane este redată, uneori, această confuzie care aduce neapărat dezamăgire, ori, cel puțin, încurcă niște lucruri. Și, cu cât legătura afectivă a celor implicați este mai mare, cu atât dezamăgirea la descoperirea altei identități este mai dramatică; ea i se prezintă lui drept fata cu care corespondase, devin iubiți, dar, de fapt, este criminala acelei fete și diferențele de personalitate o dau în vileag. Sau el o caută pe ea într-o mulțime ostilă, într-o aglomerație, i se pare că a găsit-o, asemănarea izbitoare îl atrage spre o persoană anume și, atunci când îi întoarce fața spre sine, constată că este altcineva. În recentul roman al lui Orhan Pamuk, „O ciudățenie a minții mele”, personajul principal ajunge să se căsătorească, dintr-o confuzie, cu sora celei de care era îndrăgostit.
Și în poeme întâlnim ceva asemănător stării de căutare a persoanei dorite și de falsă identificare, de plasare iluzorie a ei în contexte și decoruri apropiate, care nu fac decât să întrețină o iluzie a apropierii. Este ca o dorință de autoamăgire cu senzația că ea nu a dispărut, nu a plecat, este doar ascunsă ție, dar undeva aproape. Un vers al lui Nichita Stănescu sună așa: „toate femeile poartă chipul tău și rochiile tale”. …O iluzorie prelungire psihologică a prezenței „originalului”.
În presă, constatăm situații în care cineva se căsătorește cu o persoană care seamănă izbitor cu fosta soție sau iubită. Să fie tot dorința de autoamăgire că „originalul” nu a dispărut? Sau că ceea ce era de apreciat a fost păstrat în alt „ansamblu” și că restul inconvenientelor fostei persoane au dispărut prin substituție? Dar cât de superficial poate fi cineva care face asemenea alegeri?
Să ne gândim și la tendința unor persoane care seamănă fizic cu anumite celebrități de a le imita și în felul de a se manifesta, de a vorbi, a se îmbrăca, a zâmbi, a privi la fel etc. De pildă, după moartea lui Elvis, au apărut și încă există adevărate industrii de „producere” a lui Elvis. Asta din pricina unei mari cereri a „pieței”, a  audienței devastate de moartea idolului său. Oare cât de mult puteau fi mângâiați admiratorii și, mai ales, admiratoarele lui Elvis, prin prestația scenică a unor imitatori apăruți pe bandă rulantă? Dar faptul că, totuși, aceștia își aveau succesul lor și publicul lor, arată că dorința de autoamăgire cu surogate este enormă, la unele persoane. Așa se explică dorința unora de a clona ființe dragi care au murit, sau chiar animale de companie. Asemănarea fizică ar fi perfectă, însă cea de personalitate ar putea fi infimă sau inexistentă. Dacă Einstein ar fi clonat azi, nu ar fi foarte probabil să devină tot fizician; poate că ar fi mai pasionat de IT, sau ar avea o carieră de violonist, sau ar fi doar un genial boem, pasionat de șah.
Probabil că, la originea tendinței cuiva de a imita acea celebritate datorită căreia, anonim fiind, primește, pentru un moment, credit și admirație, stă dorința de a prelungi adulația; e o senzație plăcută, care merită reiterată. Așa ne explicăm zâmbetul satisfăcut al celor cărora li se spune că aduc puțin cu Tom Cruise, di Caprio, Marylin Monroe, Pink etc. Pentru că, dincolo de aerul familiar, chiar apariția, tunsoarea, machiajul, vestimentația și altele arată că au depus un efort de a mări asemănarea fizică inițială.
Se știe că și unele celebrități și-au început cariera pentru că semănau izbitor cu alte celebrități, din alte vremuri: Claudiei Schiffer i se spunea că seamănă la figură cu Brigitte Bardot și, chiar dacă ea nu agrea această alăturare, i-a prins bine în carieră, pentru că satisfăcea dorința publicului de a revedea acele trăsături mult îndrăgite, clasic îndrăgite, într-o variantă proaspătă, tânără. Chiar și Brad Pitt, cu tot talentul și farmecul său actoricesc, a beneficiat și de preferințele publicului pentru consacrata figură masculină carismatică a lui Robert Redford, din generația anterioară. Desigur, asta nu a făcut din Pitt un imitator al lui Redford, pentru că personalitatea sa era suficient de complexă pentru a se impune și a fi apreciată ca autentică.
În privința autenticității, mă gândesc că, dacă asemănările se opresc la fizic, este foarte greu pentru un imitator să atingă vreodată farmecul originalului, așadar ar trebui să reziste tentației de a culege lauri care nu i se cuvin. Ok, semeni cu Francesco Totti, dar poți juca fotbal ca el? Sau poți fi măcar la fel de implicat și de carismatic în viața publică? Îmi amintesc cum, pe vremuri, un tinichigiu ce repara tubulatura casei părintești se mândrea cu faptul că fusese comparat cu figura cristică din icoane, însă comportamentul lui nu era deloc cristic, nici măcar creștinesc.
Asemănările ar putea și ar trebui să constituie stimulente pentru autodezvoltare. Dacă semeni cu Angelina Jolie, dar nu ai talent actoricesc, atunci de ce să te străduiești să „joci” rolul ei prin cluburi și cafenele, riscând să nu mai afli vreodată ce ai putea realiza dincolo de asemănarea întâmplătoare și măgulitoare? Poate doar în cazul asemănărilor mai puțin măgulitoare ar merita să mergi pe urmele șarmului originalului: dacă semeni cu Woody Allen, n-ar strica să-ți cultivi cât mai mult umorul. Dacă ți se spune că semeni cu Barbara Streisand, atunci ai face bine să excelezi în ceva, fie în dans, muzică, actorie, fie în cercetare, literatură, jurnalism; să descoperi un nou antibiotic, să scrii o piesă de teatru genială, să fii o bună știristă… ceva!
Însă, indiferent de asemănări, imitatorii ar trebui să-și cultive propria personalitate, pentru a nu rata șansa de a trăi o viață autentică. Numai sosiile de președinți își sacrifică viața personală pentru „cariera” de a semăna cu Președintele. Numai sosie a lui Vladimir Putin să nu fii pe lumea asta!

Avem cu toții câte o viață proprie de parcurs și ar fi păcat să ne mulțumim cu umbra vreunuia dintre semenii noștri, mai mici sau mai mari, vremelnici și precari la scara umanității. Este de ajuns să punem la pălărie complimentul asemănării și să ne continuăm călătoria unică și irepetabilă, care face diferența. Singura imitație de dorit, care nu ne falsifică, ci ne înalță în autenticitate și în umanitate, este „imitatio Christi”, pentru că El este Omul. În rest, suntem doar oameni…

 

surse foto: wtfclub.net, mobile.twitter.com, tvhappy.ro, playerarena.net, wikipedia

Femei de 10 pe Facebook