Miresme, arome și putori

Poate vi s-a întâmplat și vouă. Există mirosuri cu care te întâlnești, la un moment dat în viață și pe care, de atunci, nu le mai poți uita. Te urmăresc, cu loialitate, tot restul vieții, iar atunci când ele te cutreieră din nou,  sau măcar ți se pare că sunt cele din trecut, simți cum  ți se declanșează subit miraculoasele mecanisme ale memoriei. Ele-ți aduc în fața ochilor minții,  momentele acelea îndepărtate, în care ai fost pătruns, pentru prima oară, de mirosul cu pricina..
Funcționează și în cazul meu. N-am să pot alunga niciodată din nările memoriei, aroma pruncilor mei proaspăt născuți : mireasma aceea de curat, lapte de mamă și trupușor fraged, pe care o degajă nou-veniții pe lume. Nu pot uita cum îmi cufundam câteodată fața cu totul în minunea care respira fornăit în pătuț – mândră, ca orice mamă, de isprava făcută și îmbibându-mi nările cu mirosul inconfundabil de bebeluș. De atunci, ori de câte ori prietenele mele făceau pui, am rămas cu reflexul de a-mi apropia pe furiș nasul de pătuț sau cărucior, trăgând adânc aer în piept : în mintea mea,  timpul se derula cu repeziciune pe “repede-napoi”, ajungând în acele vremi ale începurilor propriei  maternității…
Îmi amintesc apoi mirosul de vechi și ușoară igrasie din blocul bunicilor mei. Mă izbea, în fiecare an când vacanțele mă aduceau în casa lor, după trei zile și trei nopți de mers cu trenul. Deschideam cu greu ușa blocului muncitoresc, construit pe vremea lui Stalin,  și mă izbea acel miros pătrunzător, devenit, de fiecare dată, semnalul că va începe o nouă și minunată poveste din viața mea. De atunci, ori de câte ori mai intru în câte un bloc vechi , in care mă izbește o aromă de Trecut, bunicii-mi apar în fața ochilor, aidoma unor holograme miraculoase, spre care întinzi mâna, cufundându-te în nimic…
….Mirosul unui anume Făt Frumos din viața mea mă urmărește, și el, de decenii. Un anume parfum, căruia nu m-am ostenit să-i aflu numele, se leagă de amintirea unei povești rămasă fără sfârșit. Sau, mai bine zis, fără sfârșitul dorit de mine.. Trecut-au anii, pe drumuri diferite, al lui sfârșindu-se prematur în văzduh, al meu abătându-se adesea prin raioanele de parfumuri bărbătești, unde, sub pretextul căutării unui dar anume, răscolesc de fiecare dată prin miresmele din sticluțe, căutând cu înfrigurare ACEL miros, care îmi stăruie în amintiri. Și pe care , de atunci, nu l-am mai regăsit niciodată…
Am în minte și o putoare. O putoare atât de pătrunzatoare, încât chiar dacă mă despart aproape trei decenii de inhalarea ei, o simt la fel de pregnant. Parcă și acum hainele mele mai sunt îmbibate cu miezul acela pătrunzător, acru și fetid. Eram în primele mele luni la TVR, fascinată de miracolul al cărui părticică devenisem. Mihai Tatulici, șeful meu de atunci, mă tot punea la încercare, trimițându-mă în locuri considerate a fi “complicate” pe atunci. Erau locuri pe care nimeni nu cutezase să le cutreiere, însoțit de camera de luat vederi, căci erau deceniile  ce puneau pumnul în gura presei din România. Cerșetori, copii handicapați, leproși.. O astfel de sarcină de serviciu mă împinsese, împreună cu operatorul Aurel Aldea, într-un spațiu halucinant : groapa de gunoi a orașului. Nimeni nu mai filmase până atunci la Glina. Poate o să scriu odată și despre asta, acum nu vreau decât sa evoc duhoarea aceea îngrozitoare, ordinară și înecăcioasă, care te obliga să-ți acoperi nasul cu fularul și să respiri cu cadența unui muribund. Mirosul crâncen ne pătrunsese parcă, în cateva minute, până în celule. A fost cea mai lungă filmare, care părea că se întinde pe secole. În realitate nu rezistasem mai mult de un sfert de oră, printre gunoaiele adunate în acel adevărat monument al Urâtului.. Cu multe mirosuri odioase m-am mai întâlnit de atunci, niciunul însă nu a egalat putoarea de la Glina. Dar mi-au readus-o, fiecare, în memorie.  Căci dincolo de amintirea olfactivă, acel reportaj ( notat cu “10” de exigentul meu șef! ) îmi reamintește de fiecare dată de vremurile bune ale instituției noastre, devenită și ea, între timp, păstrând proporțiile metaforei, o „Glină” a speranțelor noastre..
Și pentru că se apropie Paștele, așa chinuit cum va fi el, în acest an, îmi voi mai permite o amintire : un alt miros prezent, iată, în acest Top5 al aromelor vieții mele : cel de cozonaci. Cozonacii mamei mele dragi, care mi-au însoțit trecerea prin timp, sunt cea mai prețioasă amintire de Sărbători. Când adulmec miros de cozonaci proaspăt scoși din cuptor, oriunde m-aș afla în lumea asta, îmi vine în minte mama, răsucindu-se precum o zvârlugă prin bucătăria înghesuită și plângându-se cu aceeași disperare –  leit-motivul fiecărui an – că nu i-a crescut cum ar fi vrut aluatul de cozonaci. Și ca o regula, în pofida acestui repetat  “dezastru planetar”, invocat cu regularitate de exigenta mea mamă, cozonacii îi ieșeau în fiecare an la fel de buni, ba parcă mai buni de la un an la altul. Și nu pot decât să mă rog bunului Dumnezeu ca să-mi bucur nările, cât mai mulți ani de aici înainte, cu mireasma cozonacilor făcuți de mama…