banner tex carrefour
Bombănelile Marinei Editoriale

Arome, miresme și putori

 

Poate vi s-a întâmplat și vouă. Există mirosuri cu care te întâlnești, la un moment dat, în viață, și pe care, de atunci, nu le mai poți uita. Te urmăresc, cu loialitate, tot restul vieții, iar atunci când te ciocnești din nou de ele, sau măcar de “nuanțe” asemănătoare, ți se declanșează miraculoasele mecanisme ale memoriei, care-ți aduc în fața ochilor minții  momentul acela îndepărtat, în care te-a pătruns, pentru prima oară, mirosul cu pricina..
Eu, bunăoară, n-am să-mi pot alunga niciodată din nările memoriei aroma pruncilor mei proaspăt născuți, amestecul acela de curat, lapte și mireasmă a trupului fraged, pe care-l au nou-veniții pe lume. Nu pot uita cum îmi cufundam câteodată fața cu totul în minunea care respira fornăit în pătuț – mândră, ca orice mamă, de isprava făcută – îmbibându-mă cu mirosul acela inconfundabil de bebeluș. De atunci, când prietenii mei fac pui, obișnuiesc să-mi apropiu pe furiș nasul de pătuț sau cărucior, și să trag adânc aer în piept, în mintea mea timpul derulându-se cu repeziciune pe “repede-napoi”, până în acele vremi ale mirificului început al maternității mele…
Îmi amintesc apoi mirosul de vechi și ușoară igrasie din blocul bunicilor mei. Mă izbea, în fiecare an când vacanțele mă aduceau în casa lor, după trei zile și trei nopți de mers cu trenul. Deschideam cu greu ușa blocului și mă izbea acel miros pătrunzător, care devenea, de fiecare dată, semnalul că va începe o nouă și minunată poveste din viața mea. De atunci, când mai intru în câte un bloc vechi și mă izbește o aromă de Trecut, bunicii-mi apar în fața ochilor, aidoma unor holograme miraculoase, spre care întinzi mâna, cufundându-te în nimic…
….Mirosul unui anume bărbat mă urmărește, de decenii. Un anume parfum, pe care nu am avut inspirația să-l aflu ca și nume, se leagă de amintirea unei povești rămasă fără sfârșit. Sau, mai bine zis, fără sfârșitul dorit de mine.. Trecut-au anii, pe drumuri diferite, al lui sfârșindu-se în văzduh, al meu strecurându-se adesea prin prăvăliile de parfumuri bărbătești, unde, sub pretextul căutării unui dar, răscolesc miresmele din sticluțe, căutând cu înfrigurare ACEL miros, care îmi stăruie în amintiri. Și pe care nu l-am regăsit niciodată de atunci…
Am în minte și o putoare. O putoare atât de pătrunzatoare, încât chiar dacă mă despart peste două decenii de inhalarea ei, o simt la fel de pregnant. Parcă și acum hainele mele mai sunt îmbibate cu miezul său pătrunzător, acru și fetid. Eram în primele mele luni la TVR, fascinată de miracolul al cărui părticică devenisem. Mihai Tatulici, șeful meu de atunci, mă tot punea la încercare, trimițându-mă în locuri complicate pe atunci, pe care nimeni nu cutezase să le cutreiere cu camera de luat vederi, în deceniile de „pumn în gură” ale presei din România. Cerșetori, copii handicapați, leproși.. O astfel de sarcină de serviciu mă împinsese, împreună cu operatorul Aurel Aldea, într-un spațiu halucinant : groapa de gunoi a orașului. Nimeni nu mai filmase până atunci la Glina. Poate o să scriu odată și despre asta, acum nu vreau decât sa evoc putoarea aceea îngrozitoare, duhoarea ordinară și înecăcioasă, care te obliga să-ți acoperi nasul cu fularul și să respiri cu cadența unui muribund. Mirosul crâncen ne pătrunsese, în cateva minute, până în celule. A fost cea mai lungă filmare, care părea că se întinde pe secole, deși, în realitate, nu am rezistat mai mult de un sfert de oră să umblăm printre gunoaiele adunate în acel adevărat monument al Urâtului.. Cu multe mirosuri odioase m-am mai întâlnit de atunci, niciunul însă nu a egalat Glina. Dar mi-au readus-o, fiecare, în memorie.  Căci dincolo de amintirea olfactivă, acel reportaj ( notat cu “10” de exigentul meu șef de atunci! ) îmi reamintește de fiecare dată de vremurile bune ale instituției noastre, devenită și ea, între timp, păstrând proporțiile metaforei, o „Glină” a speranțelor noastre..
Și pentru că se apropie, într-un fel, Cărciunul, îmi voi mai permite o amintire : un alt miros care este prezent, iată, în acest Top5 al aromelor vieții mele : cel de cozonaci. Cozonacii mamei mele, care mi-au însoțit trecerea prin timp, sunt cea mai prețioasă amintire de Sărbători. Când adulmec miros de cozonaci, oriunde m-aș afla, îmi vine în minte mama, răscindu-se precum o zvârlugă prin bucătărie și plângându-se cu aceeași disperare, în fiecare an, că nu i-a crescut cum ar fi vrut aluatul de cozonaci. Dar în pofida acestui repetabil “dezastru planetar”, invocat cu regularitate de exigenta mea mamă, cozonacii săi ieșeau în fiecare an la fel de buni, ba parcă mai buni de la un an la altul. Și nu pot decât să mă rog bunului Dumnezeu ca să-mi bucure nările, cât mai mulți ani de aici înainte, cu mireasma cozonacilor făcuți de mama…

Femei de 10 pe Facebook