Amorezată ca o gâscă

Iată-mă în încurcătură. Mi se întâmplă destul de rar, pentru că viața și ADN-ul m-au ajutat întotdeauna să găsesc ieșiri din situații încâlcite. E drept că, uneori, ieșirea dintr-o situație încâlcită a însemnat intrarea într-o altă situație, mult mai încâlcită. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Cum spuneam, sunt în încurcătură. Mi s-a cerut un sfat. De suflet, într-o problemă sentimentală. Mă înduioșează cei care încă mai riscă să-mi ceară astfel de sfaturi, după ce am demonstrat că nu am fost prea dibace în a mă descurca în acest plan. Dar lumea mă consideră, nu știu de ce , o „autoritate în materie” , probabil pentru că așa părem noi ăștia,”de la televizor” : mult mai deștepți decât suntem în realitate.
Amica mea s-a înfipt într-o răscruce și nu știe încotro s-o apuce : spre stânga sau spre dreapta. La stânga este soțul ei. 23 de ani de căsnicie, rezonabilă, fără supărări prea mari, cu bucurii moderate. A și înșelat-o, de vreo două ori, fugitiv, nepremeditat, dar ea a trecut peste. De dragul copiilor și de teama singurătății. Acum copiii sunt mari, iar singurătatea nu mai e un bau-bau, din simplul motiv că a apărut și o a doua variantă : „dreapta”. Căci spre dreapta s-a așezat confortabil El. Un bărbat apărut cu totul și cu totul întâmplător, evident un om deosebit, devenit brusc suflet pereche, cel lângă care ea simte că vrea să îmbătrânească. Se cunosc de două luni, dintre care una a fost marcată de sucuri și cafele, iar cealaltă, de o „cunoaștere” mult mai aprofundată. Amorezată ca o gâscă, amica mea oscilează între inerție și dorința de schimbare. Nu a mai povestit nimănui despre telenovela pe care o trăiește. Spun „telenovelă” pentru că mai există un element peste care am sărit : EL este tatăl băiatului cu care fiica ei se pregătește să viziteze Altarul. ” Iți dai seama, m-am combinat cu viitorul cuscru!” – repetă, ca un lait-motiv, amica mea, ori de câte ori ne vedem, de teamă să nu uit acest amănunt! O asigur că nu în asta constă dificultatea alegerii. Cuscrul e și el om, de ce n-ar avea voie să se îndrăgostească? Și nici pe ea nu scrie ” Atenție! Mama miresei, ocoliți!” .
Dilema ei este alta. Ori de câte ori este cu EL, cu sufletul pereche, își amintește mereu, ca un făcut, de cel de-acasă. Îi vin în minte pasaje din poveștile trăite împreună, curtea asiduă pe care i-a făcut-o în facultate, scenele romantice de după, copiii făcuți și crescuți împreună… Ale naibii momente neplăcute, se șterg parcă cu buretele! Stă în brațele LUI, ale sufletului-pereche și se gândește la ale celui de acasă. Ce tâmpenie! „-Nu-i deloc o tâmpenie, o contrazic. Înseamnă că tu încă îl mai iubești!” – încerc să par înțeleaptă, trăgând concluzii lesne de formulat. „- Nu-i chiar așa! – vine amica mea, cu elemente lămuritoare. Când sunt acasă, nici așa nu-i bine : totul la el mă enervează. Cum îi stă cravata într-o parte, cum își drege mereu glasul, cum își târâie papucii de casă pe parchet, cum sforăie noaptea, cum lălăie fals sub duș, cum soarbe supa din farfurie, cum lasă ridicat capacul de la closet, etc. Îmi amintesc invariabil și de cele două dăți în care l-am prins cu ruj pe rever și cu niște sms-uri suspecte în telefon, apoi de penibilele momente ale „datului cărților pe față”, finalizate cu jurăminte aprige că nu se va mai întâmpla niciodată, incidentul nefiind, în opinia lui, fiind o regretabilă rătăcire, generată de criza bărbatului de vârstă mijlocie.”
…Ei , iată-mă și pe mine molipsită de răscrucea ei. E clar că „spre stânga” e compromis. Nu poți continua viața cu cineva care te calcă pe bombeuri și atunci când respiră. Poate să fie chiar băiat bun. Pot să vă lege chiar decenii de amintiri. Dacă nu se mai leagă, nu se leagă și basta. Dacă s-au mai suprapus și cele două incidente peste care, iată, nu s-a construit încă niciun amărât de podeț, perspectivele sunt sumbre… Dar nici dincolo construcția nu e foarte solidă ( nici nu ar putea fi, după doar o lună de „aprofundări”!). In momentul în care respiri lângă sufletul-pereche și sughiți după sufletul- desperecheat, înseamnă că ai și aici o mare problemă. O vrabie din mână, dată pe o cioară de pe gard nu reprezintă o perspectivă.

În general, mă feresc să dau sfaturi, mai ales în situații din acestea, extrem de încâlcite. De multe ori, sfaturile noastre devin bumerang și ne lovesc drept în moalele capului. Amica mea insistă însă, amenințându-mă cu nunta fiicei sale, la care am primit sarcina de a-l „scana” pe socrul mare. După care…va trebui totuși să-mi expun varianta mea de sfat.