banner tex carrefour
Declarație de dragoste Femei de 10

A rămâne însărcinată

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

 

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XIII-a ediție a concursului:

− Merg mai departe cu interogatoriul meu nemilos. Graviditatea e resimţită de o femeie exclusiv ca o împlinire fericită, ca în filmele americane? Nu există şi senzaţia găzduirii unei fiinţe care te dislocă şi te consumă, animată de egoismul ei intratabil? Într-o impresionantă piesă de teatru a lui Matei Vişniec, Sexul femeii ca un câmp de luptă, este vorba despre o femeie rămasă gravidă în urma unui viol săvârşit asupra ei, în timpul războiului din Bosnia, de un soldat din armata inamică. Femeia se simte arsă cu fierul roşul de prezenţa, în burta ei, a copilului acelui nemernic. Un sentiment de respingere şi de ostilitate, bineînţeles, mai vag, mai ascuns, nu apare şi faţă de un făt rezultat dintr-o relaţie de dragoste liber consimţită?

 lia faur 1– Starea de graviditate nu înlătură literatura, e o dorinţă în acele luni de a pune pe hârtie toate senzaţiile pe care ţi le dă prezenţa unei alte vieţi în tine, o comunicare scrisă, aşa cum ai scrie scrisori unei fiinţe dragi. Au loc momente unice în viaţa unei femei, iar schimbarea merită să fie descrisă pentru că, atunci când ai în tine un copil, trăieşti adesea cum îţi cere el şi nu cum fuseseşi tu obişnuită înainte de a-l avea, îţi cere anumite mâncăruri, e un micuţ pofticios faţă de alimentele la care nu te-ai fi gândit niciodată, îi place să fie mângâiat, îţi arată că e fericit când asculţi o muzică lentă şi se opreşte din mişcări pentru a le relua atunci când tu îţi schimbi starea. Asta e fiinţa umană încă din primele luni de existenţă. Îţi vine să scrii poeme pentru fiinţa nouă care îţi cuprinde pântecul, sufocându-te adesea, încât ai crede că e o luptă pe viaţă şi pe moarte între cei care trebuie să reziste până la sfârşit împreună.

Acum când îţi scriu, în faţa mea stă o fetiţă slăbuţă, de vreo şapte ani, care şi-a aşezat pe scăunelul alb două perne roşii, să fie mai înaltă, amestecând nişte cărţi de joc pe genunchi, sortându-le după „inimi”, după „cai”, după „frunze” sau după „ghinde”. Nu am chemat-o eu, a venit ea şi mi-a cerut să-i spun o poveste (mă fulgeră scena cu micul prinţ, eu sunt la fel de adâncită într-ale mele şi mă surprinde că trebuie să las treburile serioase pentru a spune o banală poveste). Am început să-i şoptesc Cele douăsprezece lebede, despre Eliza şi frăţiorul ei. După ce i-am spus-o, a rămas cuminte, absorbită de frumuseţea cărţilor de joc, sau, aş vrea să cred, a poveştii mele. S-a ridicat şi, desculţă cum era, a început să întindă cărţile pe iarbă în formă de cerc, după o logică doar de ea ştiută.

Cum ar putea cineva să refuze să aibă o astfel de fetiţă desculţă ce întinde cărţile de joc pe iarbă?

Dar când rămâi însărcinată nu te gândeşti atât de departe, mai ales când e o sarcină nedorită. Atunci când simţi un corp străin în tine, care îţi poate schimba traseul vieţii, care a venit peste voia ta, care îţi încurcă planurile, nu eşti deloc binevoitoare. Nu vezi fetiţe zglobii, ci te vezi doar pe tine, cea căreia îi va creşte burta, va deveni dizgraţioasă, cea pe care nu o va mai remarca nimeni, va fi arătată cu degetul, va trage după sine, mereu, un copil, încă un copil, care nu mai creşte, ea va îmbătrâni, şi el, mereu, va rămâne acelaşi copil. „Multor femei li se pare că menirea lor feminină s-a-ncheiat odată cu aducerea pe lume a unui copil, punând cruce vieţii lor de fiinţe obligate la o anumită cochetărie, la un flirt cu sexul opus. Tipul femeie-mamă este mult mai răspândit decât cel de femeie-femeie.” Asta ţi-aş fi spus acum, dar a făcut-o Ileana Vulpescu în cartea sa Arta conversaţiei.

Nici apropierea în sine care a determinat izbânda năstruşnicului spermatozoid nu mai este văzută cu ochi buni. Femeia urăşte totul, totul, îşi vede dorinţa de a face dragoste ca pe un instinct şi atât, bărbatul devine responsabil de neatenţie şi pedepsit, copilul – întruchiparea suferinţei. Pierderea sarcinii va veni ca o izbăvire, cumplit lucru, cel mai mare păcat să fie izbăvitor. Viaţa lui sau viaţa ta? E o problemă falsă, dar aşa gândeşte o femeie care poartă un copil nedorit în burtă.

Peste ani, ea regretă adesea gestul egoist, se simte neputincioasă, păcătoasă, slăbită. Acel copil rămâne acolo, ca o rană nevindecabilă, care se infectează iremediabil, cu fiecare gând, cu fiecare discuţie despre avort. Dacă mai are şi alţi copii, cel pierdut lipseşte întotdeauna, în cele mai fericite momente, de la masă, de la locul de joacă, el însoţeşte ca o umbră şi apare în discuţii şi după zeci de ani, când femeia spune: „Ei, acum ar fi fost mare…” sau „Puteam avea şi eu o fetiţă”, „Oare de ce am făcut asta?”, „Cum a crescut unul, creştea şi al doilea.” Vorbesc aici despre femeile conştiente de gesturile lor, nu despre cele pentru care naşterea echivalează cu trasul apei la toaletă.

Pentru o feministă convinsă, avortul este o soluţie care îi conferă starea de libertate necesară, aceea de a face ce vrea cu propriul corp, iar copilul este asimilat propriului corp.

lia A rămâne însărcinată este un şoc pentru orice femeie, de bucurie sau de spaimă, dar tot o stare de sufocare este. Chiar dacă îţi doreşti un copil, când apar cele două linii pe testul de sarcină, lumea se schimbă într-o fracţiune de secundă. E un sentiment de cuprindere maximă a tuturor lucrurilor care există în jur, de planetă nou descoperită în Univers, dacă aş desena-o, ar avea un cerc în jurul ei. Sarcina îţi dă o forţă nemaipomenită, curajul de a înfrunta orice neajuns şi de a găsi cele mai neaşteptate rezolvări pentru orice situaţie. Când începe să crească „mica planetă”, ştii că rolul tău este unul protector, de armonizant cu lumea din afară. Simţi cumva liniştea din interiorul placentei şi ai vrea să te înconjori de frumuseţe şi calm pentru a-i oferi celui dinăuntrul tău starea de siguranţă în care se va dezvolta. E cel mai personal experiment, de a urmări naşterea unei vieţi, de a o pătrunde prin gesturi. El îţi atrage atenţia lovindu-ţi burta, tu mângâi locul acela şi îl îmbrăţişezi sau îl atingi cu palma. Uneori te îngrijorezi când nu se mişcă, te temi că a păţit ceva, că a murit. Îi vorbeşti unei fiinţe care depinde de alimentaţia ta, de spiritul tău, şi comunică prin interior, nu prin afară. E o legătură atât de puternică încât, chiar ştiind ce spun explicaţiile medicale, mă tem că mama poate influenţa viitorul sex al copilului său. Eu am comunicat foarte bine cu fiul meu, prin cea dintâi mişcare am simţit că este băiat, aşa cum mi-l doream, în ciuda faptului că medicul a susţinut, până la naştere, că el vede o fetiţă. Şi sunt multe mame care simt sexul copilului.

Unei mame tinere, copilul, chiar şi dorit, poate să i se pară un corp străin, dar pe măsură ce sarcina evoluează, cei doi îşi inventează propriul alfabet prin care comunică zi de zi, noapte de noapte. Sunt şi mame care nu ştiu să accepte acest „corp” chiar dacă şi-l doresc, nu înţeleg mesajul lui şi trăiesc cu o oarecare spaimă chiar şi după naştere.

Chiar dacă o femeie se transformă în urma naşterilor repetate, se vorbeşte chiar despre o dezerotizare, maternitatea are şi ceva erotizant în ea, şi acest lucru se simte, mai ales, la femeile care nasc de mai multe ori. Femeia ajunge să-şi privească, aproape narcisiac, corpul, capabil să dea naştere altor vieţi, sânii care pot alăpta, iar unor femei, naşterea le aduce şi un plus de senzualitate, care înainte trecea neobservată.

Nu voi aborda teoriile freudiene aici, însă în ciuda maternităţii care pluteşte ca o aură în jurul unei mame cu zece copii, nu poţi să nu te gândeşti la multiplele acte sexuale în timpul cărora care au fost procreaţi, la mireasma de feminitate ce o învăluie. Ceea ce nu-ţi apare când vezi o mamă cu un singur copil. Plăcerea împreunării se prelungeşte în el, care va reprezenta, în ochii mamei, imaginea acuplării fericite.

Femei de 10 pe Facebook